Cel mai adesea sînt întrebaţi despre Vacă (cu V mare) şi, cîteodată, despre Sharukh Khan sau „Lanţul Amintirilor“. Adesea, românii îşi feresc geanta/buzunarele cînd se află în preajma lor. Alteori s-au aflat în situaţia de a li se cere documente de identificare la intrarea într-un restaurant sau club. De vină este, probabil, fascinaţia – şi deopotrivă dispreţul – faţă de o naţie, de o cultură despre care nu ştim nimic – sau aproape nimic, în afară de cîteva stereotipuri şi prejudecăţi. Sau confuzii.
Azi, în Bucureşti, trăiesc între 800 şi 1500 de indieni. O cifră mai exactă îmi este teamă că nu vă pot oferi, oricît de mult aş vrea. Nu trăiesc grupat în nici o zonă specifică a Capitalei (sînt peste tot), nu au nici un lăcaş de cult în care să se adune. Nu există organizaţii oficiale (sau diplomatice, dacă doriţi) prin care să se cunoască. Chiar dacă nu-i vedem, nu-i percepem, ei trăiesc, respiră, muncesc, studiază printre noi, alături de noi. Primul lucru pe care-l fac atunci cînd află că vor veni în România: se interesează de alţi indieni de aici. Unii nu vorbesc română, deşi sînt aici de ani de zile. Alţii, dimpotrivă, au învăţat limba în cîteva luni. Între ei vorbesc în hindi şi/sau engleză. Şi este normal, dacă ne gîndim că în ţara lor au nu mai puţin de 18 limbi oficiale şi peste 36 de dialecte.
Chiar şi aşa, tot sînt împărţiţi în trei grupuri mari. Grupuri care de obicei nu prea schimbă două vorbe între ele – studenţii, care sînt şi juniorii de vîrstă; oamenii de afaceri – ei au făcut primele întîlniri de cricket (despre care voi vorbi mai tîrziu); şi expaţii, cei care vin pe perioade determinate să lucreze în România.
Mai sînt şi indienii căsătoriţi cu românce, care au hotărît să se stabilească aici. Pentru ei nu aş construi un al patrulea grup, deşi numărul lor nu este chiar atît de redus, raportat la numărul total. Aici pot fi persoane
