Într-un stat în care dreptatea se împarte de prea multe ori în funcţie de bani, într-un stat în care lumea şi-a pierdut încrederea în sistemul juridic, într-un stat în care Legea pare făcută doar pentru cei mici, într-un stat în care a fi drept a devenit o slăbiciune, într-un stat în care a fi demn pare o naivitate, într-un stat în care o hoardă de politicieni incompetenţi se joacă de douăzeci de ani de-a dumnezeii, într-un stat împins pe buza prăpastiei, într-un stat siluit şi jefuit, într-un stat din care tinerii capabili fug ca potârnichile, într-un stat în care revoltele se rezumă de cele mai multe ori la cereri de salarii mai mari, într-un astfel de stat, să vorbeşti despre principii şi idealuri şi să te sacrifici în numele lor pare o nebunie.

Da, într-un astfel de stat, să vorbeşti despre demnitate şi onoare şi să renunţi la privilegiile pe care ţi le dă statutul de magistrat ar putea fi un exemplu bun de publicat în manualele mioritice de psihopatologie. Fiindcă mulţi ar spune că pe criza asta trebuie să fii cu totul nebun dacă renunţi la salariul de judecător şi la comoditatea unei funcţii în care doar Dumnezeu ori propria conştiinţă te pot trage la răspundere dacă greşeşti.

Nu-l cunosc pe judecătorul demisionar Florin Niţă, singurul român care şi-a aruncat roba şi privilegiile de magistrat "din demnitate, în semn de protest". Ştiu doar că facem parte din aceeaşi generaţie şi-mi place să cred că este unul dintre acei tineri capabili care, la un moment dat, a ales să nu-şi părăsească ţara, îndrăznind să spere că, în timp, ceva se va schimba. Că, în timp, va reuşi să schimbe ceva.

Demisia sa reprezintă însă, în fond, încă un exemplu că generaţia noastră a eşuat, iar sinuciderea unei cariere construite în ani de zile pe altarul unor idealuri nu va declanşa, din păcate, nicio revoluţie în sistemul juridic românesc, nu va zgudui statul