● Le goût de la photo. Textes choisis et présentés par Chloé Devis, Mercure de France, 2010.
S-ar putea spune, dacă nu s-a spus deja, că fotografiile sînt un fel de oglinzi. Un portret fotografic poate da senzaţia că ar putea egala în fidelitate imaginea chipului reflectat de oglindă. Reversul faptului că fidelitatea unei oglinzi nu poate fi totuşi nicicînd egalată este instabilitatea imaginii. De aici derivă toată magia imaginii reflectate, o sclavă absolută a clipei, care se dăruieşte complet realităţii, dînd impresia că o dublează, într-un ecou perfect. Există oameni care iubesc cu un abandon de oglindă, în ochii cărora crezi că te regăseşti integral, şi în care te-ai putea pierde dacă n-ai şti că, odată ce ai ieşit din cîmpul lor de „reflectare“, ca să nu zic din cîmpul lor vizual, te uită. Dispari fără să laşi nici o urmă pe suprafaţa lor redevenită virgină, de o puritate absolută, gata să devoreze, cu aceeaşi intensitate halucinantă, următorul Narcis care ar crede că iubirea înseamnă regăsirea propriei imagini şi ar aluneca, fatal, în capcana de a se iubi doar pe sine.
Şi totuşi, nu la nivelul fidelităţii faţă de model se situează diferenţa dintre fotografie şi oglindă. Deosebirea fundamentală atîrnă de coordonata temporală. Dacă funcţionarea oglinzii ţine exclusiv de prezent, regimul fotografiei este întotdeauna timpul trecut. Oglinda e prezenţă, iar fotografia absenţă. S-ar putea spune că oglinda e o metaforă a iubirii, iar fotografia – a morţii. Nu e nevoie să-l fi citit pe Roland Barthes pentru a sesiza caracterul eminamente funebru al oricărei fotografii. Imediat după „declic“, momentul surprins pe peliculă deja a trecut, realitatea acelei clipe e istorie, secunda s-a scurs ireversibil, nu mai poate fi trăită a doua oară, identic. Fotografia constată o pierdere. Deşi e documentul unei dispariţii, ne iluzionăm şi spunem că, prin imaginea ob