***
Măştile (personae) poundiene, deghizările lui Kavafis, heteronimii lui Pessoa erau, dintru început, în codul genetic al scrierii. Ei doar le-au actualizat. Scrierile lor sînt o conştientizare şi o asumare a adevărului evident, dar insuportabil, pe care refuzăm să-l vedem: fiinţa „de hîrtie“ nu e o proiectare a fiinţei „în carne şi oase“, ci opusul ei, anularea acesteia. Premisa oricărei fiinţe de hîrtie e neantul (aşa cum arăta Pessoa), aneantizarea fiinţei fiind operaţia preliminară a oricărei scrieri, fie ea cea mai „autentică“. Autenticitatea e un efect, e unul dintre modurile posibile de a „împăia“ o fiinţă vie, o trăire, un mod de a o reconstitui, de a o face să pară vie. Ca într-o dioramă. De a da o iluzie de viaţă, de identitate, unei abstracţiuni, unui anonim.
***
Triumful scrisului, mai exact al tiparului, ne-a aruncat pe toţi în anonimat. „Prezenţa“, intermediată de alţii, de obiectul carte (ziar, document etc.), devine tot mai abstractă. Proces definitiv, închis de maşina de scris şi, mai ales, de computer. Restul de personalitate ireductibilă, fragila urmă a corpului şi a sufletului – de care s-au ocupat grafologii – dispare accelerat. Ce rămîne? Eventual, o semnătură olografă în josul paginii, la începutul/sfîrşitul unui teanc de sute de pagini imprimate (cînd scriem la computer avem, teoretic, o alegere, dar între un număr de „caractere“ deja marcate, fabricate de alţii, socializate).
La chinezi şi la japonezi, unde grafia personală era decisivă, s-a păstrat în mare măsură o dimensiune arhaică a societăţii (inerţial, dar şi din cauza scrierii ideografice). Japonezii au inventat chiar o paradoxală ştampilă-marcă, specifică fiecărei persoane, fără de care nici un act tipărit, imprimat, semnat de acesta, nu e valabil (deosebită de o ştampilă obişnuită, dublînd-o cumva, „prelungind“ semnătura olografă; semnătură tipărită curen
