În ale literelor actuale, am consilierul meu de taină - pe care, spre deosebire de alţi oameni mari, ştiu să-l ascult. In cartea asta cel puţin, Compagnon nu-i filozof al culturii, ca Spengler ori ca Blaga, nici teoretician, ca Matei în Cinci feţe ale modernităţii. E istoric al ideilor.
Arată cum s-a gândit în epocă despre ce ar fi modern, sau antimodern. Nu-i priveşte pe moderni în sensul creativităţii lor. O face totuşi uneori. De exemplu, când observă că Julien Benda reproşa literaturii proiectul ei de a avea legi proprii, de a fi o extensie a limbajului (Valéry) ori îi reproşa libertăţile pe care şi le lua faţă de real.
Pentru Compagnon, ideea de progres ar fi, am mai spus, o caracteristică modernă. Are dreptate în plan general, nu şi în privinţa artei. Abia hipermodernii anilor cinzeci-şaizeci, supravieţuitori aproape morţi ai modernităţii, au fost convinşi că istoria literaturii a avut rostul de a duce către ei. Altfel, modernă e valorizarea noului. Noul, nu pentru că ar fi superior, ci pentru că, limbajul fiind identic - în concepţia lor - cu gândirea artistică, a repeta o formă ar fi (fost) a nu gândi.
La trahison des clercs (Trădarea intelectualilor). Există titluri care rămân şi după ce cărţile pe care le preced nu se mai citesc. În cazul de faţă, titlul rezistă pentru că cititorul simte în el un adevăr universal.
Îl traduc, à ma façon, pe Beckett: „Drum bun spre şi mai rău!"
Îi vorbesc lui Ţepe despre ideea lui Kessler şi, în fond, parcă şi a mea: felul nostru de a ne detaşa de regim - prin literatură neaservită, critică neobedientă, semiotică, ortodoxism - îl cauţiona. Bine, spune Ţepe, dar în sine, fără contingenţă politică, arta nu înseamnă nimic? Pentru cazul în speţă, nu ştiu ce să zic.
Chiar îl cauţionam ? Şi da şi nu. Regimul putea să spună: uite că există şi l
