Am propus anul acesta, pentru colocviul din cadrul „Zilelor si Nopţilor de Literatură" de la Neptun o temă care ar putea suna ca strict „tehnică": mărirea si decăderea personajului literar. În realitate, e vorba de mult mai mult. Ca să se înţeleagă despre ce e vorba, e necesară o scurtă incursiune istorică.

Personajul literar, acela de roman îndeosebi, are, la rândul lui, o istorie deloc liniară. El a fost, rând pe rând, inventat, copiat de pe realitate, simplu şi maniheist conceput, complex, clar, indescifrabil, banal sau misterios. Totul a depins de atitudinea autorului. De fapt, de concepţia lui. În Arca lui Noe am schiţat trei formule de roman în funcţie de interpretarea (implicată, de cele mai multe ori) pe care romancierii au dat-o personajelor lor. Romanul doric este, în teza cărţii mele, acela în care autorul îi acordă personajului deplină încredere, fiindcă e convins că-l cunoaşte în toate ipostazele sale, inclusiv sub raport psihologic. Romanul ionic e relativist: autorul nu mai e sigur că-şi cunoaşte personajele, lăsându-l pe narator (care e adesea el însuşi un personaj identificabil) să facă ipoteze care însă nu se însumează neapărat într-o imagine limpede. Romanul corintic este acela al cărui autor nu mai pretinde că personajul poate fi cunoscut. Nicio ipoteză nu este în mod necesar decisivă. În toate aceste situaţii, personajul este o fiinţă aşa-zicând în carne şi oase, cu un comportament şi cu o psihologie precare, chiar dacă nu uşor de „citit".

A existat un moment în istoria genului romanesc când personajul a încetat să mai fie o astfel de făptură, normală sau ieşită din comun, plauzibilă sau stranie, şi a devenit o „fiinţă de hârtie". Le Nouveau Roman din anii '50 - '60 a văzut în roman un text scris şi în personaj, o fiinţă din cuvinte. Alain Robbe-Grillet, care a fost unul dintre invitaţii „Zilelor şi Nopţil