Acum, când lupta împotriva contrabandei cu ţigări, pe bună dreptate, s-a intensificat şi noi, ca fumători înrăiţi, ne scuturăm binişor buzunarele, mi-aduc aminte de-o întâmplare care pune în valoare tutunul românesc, tot mai rar în ultimul timp.

Cannes, mai 1992. Sosisem în capitala mondială a filmului de artă cu fix 150 de franci în buzunar, o conservă portugheză de sardele şi aproape un bax de „Carpaţi fără" de Sfântu Gheorghe. Voiam să văd premiera „Balanţei", filmul lui Lucian Pintilie, în care apăream şi eu în câteva cadre. Echipa lui Pintilie venea abia după o săptămână. Preţurile la hoteluri - exorbitante. Primele două nopţi le-am dormit pe plaja „la liber", un dreptunghi de nisip de 40/50 de metri, fiindcă restul plajelor sunt private, nu te poţi apropia de ele.

„Dormit" e mult spus: picoteam în mijlocul unui grup gălăgios de hippioţi cu chitare până la trei noaptea, când eram evacuaţi de îngrijitorii plajei. De la trei până la opt dimineaţa stăteam pe o bancă în faţa hotelului „Noga-Hilton", unde se cazau majoritatea vedetelor de la Festival. De foame, fumam în draci „Carpaţi fără". Şi-ntr-a treia noapte, s-a apropiat de mine portarul din faţa hotelului, un om de culoare tânăr, în livrea. Foarte amabil, cerându-şi scuze că mă deranjează, m-a întrebat ce fumez.

„Cigarettes roumaines", i-am răspuns. Negrul s-a uitat în dreapta, în stânga, apoi a coborât glasul: „Şi conţin ceva ...?" Mi-am dat seama ce vrea să spună şi-am zis: „Da. Canabis. Cânepă, pe româneşte". „Pot să vă rog... un fum? Sunt foarte curios". I-am oferit o ţigară. Negrul a scos o brichetă, şi-a aprins-o, a tras adânc un fum, şi-a lăsat capul pe spate, savurând intens momentul, apoi a zis: „Excepţional! Costă mult?" „Enorm", am zis. „Şi unde staţi?"

I-am explicat că nu stau nicăieri, fiindcă, fiind dependent, mi-am dat toţi banii în România pe ţigările astea cu canabis, ca