Asistăm, aproape neputincioşi, la deteriorarea dramatică a vieţii sociale, politice, economice, culturale... Practic, s-a pierdut măsura în toate şi orice întâmplare tristă la care suntem martori, vrând-nevrând, în ultima vreme, ar putea fi un câştig. În plan mental. Dacă şi numai dacă ne-am strădui să înţelegem că un rău odată lansat ar mai putea fi oprit, până nu e prea târziu. Dar tocmai capacitatea de a gândi, de a relaţiona, de a repune toate lucrurile în ordinea lor firească, a luat-o razna. Raţiunea se află sub asediu.

Privite, fiecare în parte, toate etajele existenţei noastre sunt asediate; infestate, zdravăn zguduite ca după un cutremur devastator. Ar mai fi o singură şansă: aceea de a lua totul de la capăt, după alte reguli, la care, parcă, nu am fi dorit până acum să avem acces. Şansa de a ne reevalua, fiecare dintre noi, credinţa, sinceritatea, dragostea de Dumnezeu. Dacă au existat cumva.

E o situaţie stranie să ajungi într-un moment al vieţii tale - parte din viaţa societăţii în care trăieşti - când simţi că toate par a fi ghilotinate; şi sunt. Sănătatea, alimentaţia, lupta pentru supravieţuire, pentru un loc de muncă sigur, echilibrul relaţiilor din familie, al prieteniilor - sunt fragmentate în zeci de "corpuri" hâde. Imposibil de reunit, deocamdată, în întregul din care au fost smulse. Iar durerea separării lor brutale este insuportabilă. Şi în expansiune. Sociologii chiar tind să creadă că o asemenea ruptură ne-ar putea desfiinţa. Curios este faptul că încă rezistăm. Cei care nu sunt, însă, obligaţi sau refuză să ştie ce se întâmplă, zi de zi, în viaţa politică, socială, economică, sunt salvaţi. Sau, mai degrabă, sunt scutiţi de emoţiile... sugrumării.

Suntem în ceasul din urmă al întrebărilor prin care ne judecăm soarta. Deci, existăm. Ba mai avem chiar şi speranţe. Nu şi în contextul în care, iată, suntem alimentaţi, printre