Vom încerca, în paginile care urmează, să definim profilul personajului apocaliptic pornind, în principal, de la trei romane reprezentative: God's Grace, de Bernard Malamud, Cantică pentru Leibowitz, de Walter Miller Jr şi Oryx şi Crake, de Margaret Atwood. Le uneşte, în afară de similaritatea tematică, impactul uriaş pe care l-au avut asupra marelui public şi modul narativ oarecum conservator, de realism minimalist în spiritul căruia au fost redactate, într-o perioadă de stilistică epică ludică, histrionică, în care ne place să vorbim de simulacre, falii narative virtuale, cyborgi multifuncţionali şi personaje hibride, implantate artificial sau modificate genetic etc.

Înainte, insă, de a porni cu adevărat la drum, o precizare preliminară se impune: se vorbeşte, în general, de un personaj apocaliptic şi de unul postapocaliptic, diferenţa fiind de poziţionare cosmologică şi de nuanţă. Tendinţa demonstraţiei noastre este mai degrabă aceea de a-i aduce sub aceeaşi umbrelă, decât aceea de a-i separa net, pe simplul motiv că proza de care ne ocupăm prezintă, de regulă, supravieţuitori: un om trecut din civilizaţie în postapocalipsă, prin intermediul unui cataclism nuclear căruia - nu întotdeauna spectaculos - îi supravieţuieşte. Însă, pentru logica discursului ştiinţific net, taxinomic, se cuvine să vedem ce anume face fiecare dintre ei. În consecinţă, vom stabili în cele ce urmează câteva diferenţe, ajungând, în cele din urmă, şi la povestea ca atare.

Personajul apocaliptic este, de regulă, protagonistul unei lumi care se prăbuşeşte, un erou eschatologic, am putea spune, pe când cel postapocaliptic aparţine unei lumi deja prăbuşite, în care vechile valori au devenit moloz şi ruine. Pentru personajul apocaliptic, semantismul civilizaţional are încă sens; pentru cel postapocaliptic, nu mai are sens decât sfârşitul acestei semantici, nici măca