Între 12 şi 27 iunie, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi Fundaţia Konrad Adenauer propun bucureştenilor un exerciţiu de memorie asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990. Pasajul Universităţii va deveni pentru două săptămâni un loc al memoriei contestate, printr-o expoziţie intitulată Constatare la faţa locului, care îşi propune să adune mărturii, imagini şi semne de întrebare asupra României mineriadelor. V-am prezentat ieri o parte din poveştile cutremurătoare pe care le veţi descoperi acolo. Revin azi cu mărturii ale victimelor, cu relatări la persoana I:
Victoria Moţoc, 20 ani, studentă
“(…) La patru şi jumătate spre cinci dimineaţa stăteam cu Mihai şi mai fumam o ţigară uitându-ne pe geam spre Piaţă. Brusc, jandarmii dispuşi în dispozitiv în jurul Universităţii şi Arhitecturii s-au retras şi au apărut camioane pline de mineri. Priveam pe geam la ei fără cea mai mică spaimă. Din gura de metrou a ieşit un tânăr care cred că se ducea la lucru. Era cinci dimineaţa. Au sărit pe el. Bâtele se ridicau şi coboarau. Minerii erau ca într-o grămadă de rugby. Când s-au retras, tânărul, desfigurat şi fără suflare, avea o cămaşă în întregime roşie de sânge. Mi-a venit să vomit. Unul dintre mineri a luat corpul fără vlagă al acelui bărbat şi l-a îndesat cu capul într-un coş de gunoi.
Mihai m-a luat de mână şi mi-a spus: ”Să ne ascundem”. Am alergat năucă pe scările Facultăţii de Geologie. Am ajuns într-un amfiteatru. Eram eu, Mihai, o fată şi încă un băiat. Băieţii au spart partea laterală a amfiteatrului şi am intrat practic sub podea. Am pus lemnele la loc şi am aşteptat. Ce? Nu ştiu. Nu-mi mai aduc aminte decât că era întuneric, stăteam cu nasul în praf şi tremuram. Toate simţurile erau anesteziate. Trăiam doar pentru că auzeam. Auzeam strigătele minerilor, înjurăturile, ţipetele de durere a
