Jean Cocteau, vorbind odinioară despre marii actori, îşi permitea să-i numească monştrii sacri. Un astfel de nume i-aş da Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, aflat astăzi la cea de a XVII-a ediţie şi pe care îl frecventez de cîţiva ani încoace, uriaş fluviu ce se prăvăleşte peste oraş ca un balaur cu zeci de capete, antrenînd cu el cortegii de măşti şi de fanfare, flăcări şi căţărători pe faţadele de sticlă ale hotelurilor. E drept, festivalul are privilegiul de a fi văzut lumina astrelor într-un oraş ce-i împrumută cu generozitate o parte din harurile sale. Au fost şi unele deziluzii, căci de-acum se aşteaptă şi se cere mult de la cei mulţi ce vin, festivalul este prea generos cîteodată, dar el are, aşa cum am spus, prea multe chipuri pentru a nu regăsi în atmosfera sa unică sursa unor satisfacţii şi amintiri de neuitat: de la conferinţele magistrale la lansările de carte şi, cum s-a spus mai în glumă, mai în serios, de la o întreagă „constelaţie de personalităţi“ la spectacolele de un internaţionalism federativ. Au fost, mai întîi, Maeştrii, lecţia de teatru a unui Peter Brook, prin intermediul unui spectacol à sa manière, sau Eugenio Barba, venit în persoană să-şi expună crezul şi să ne convingă prin două dintre spectacolele sale. A fost un moment istoric important, chiar dacă prezenţa lor în teatrul contemporan e mai puţin vizibilă astăzi. Dar, venind astăzi să aducă la bonne parole a unui timp magic ce a fost, ei împlinesc faţă de publicul român, multă vreme rupt de realitatea teatrală internaţională a anilor ’60 sau ’80, o misiune aproape istorică, de care vor profita în primul rînd tinerii. (Brook şi Barba au putut fi prezentaţi astfel de profesorul George Banu, ce a urmărit îndeaproape teatrul lor, al cărui excelent cunoscător este). Aş cita aici şi întîlnirea cu sectacolul lui Pippo Delbono, Poveşti de iunie, mai puţin un „eveniment spe