Mare aventură antologiile! Cum se expune autorul în toate fazele operei lui, când módele au ajuns atât de repede schimbătoare! O antologie îmi apare ca un autoportret nud ori ca o natură moartă, după caz. Trebuie să fii foarte bun sau foarte inconştient ca să accepţi să fii antologat.
Orb prin nord (Paralela 45, 2009) a lui George Vulturescu are fisuri în tencuială, acoperişul mai curge pe ici pe colo, dar în rest se ţine bine. Este vorba despre o poezie elevată, nondescriptivă, profetică şi tumultuoasă. Posibili strămoşi fiind William Blake şi Aron Cotruş. Ceea ce uimeşte după lectura volumului este unitatea stilistică şi tematică a unei arte care se revarsă necontenit de vreo 30 de ani. Propriu-zis, un program stabil a priori, pe care poetul l-a urmat cu cerbicie, nuanţând, adâncind, reconsiderând din unghiuri diverse. Se simte, însă, aceeaşi mână, aceeaşi voinţă de sistem şi aceeaşi abordare. Este modul de elaborare a operei specific unui filosof de formaţie hegeliană.
Mai întâi, scriitorul şi-a delimitat orgolios o provincie, pe care a ecografiat-o, scanat-o si cartografiat-o până a obţinut spiritul provinciei respective. O provincie ca un regat, dar un regat sufletesc, iubit şi renegat deopotrivă. George Vulturescu s-a specializat în transfigurarea realităţii şi în distribuirea spiritului în aparenţe cotidiene. De-realizare şi realizare.
Antologia debutează cu o selecţie din Tratat despre Ochiul Orb (1996). Oraşul apocrif îşi aşteaptă poetul care să-l legitimizeze. Poezia, la rândul ei, e meserie grea, dureroasă, singura însă capabilă să stoarcă sens dintr-o existenţă alienantă: "Nu-mi face plăcere să scriu. Ca şi cum ai schimba scutecele/veacului. Ca şi cum ai extrage măselele cariate. Poemul/ devine un post de prim-ajutor cu <
