Cadru cu cadru, pas cu pas, Aurora, noul film al lui Cristi Puiu, ne introduce în existenţa semiautistă a unui individ, un bărbat între două vârste, Viorel, (Cristi Puiu) cu acurateţea şi indiscreţia ochiului unui Big Brother.

Ceea ce ar putea figura ca motto al minimalismului Noului Val, maxima lui Terenţiu „Homo sum, humani nihil a me alienum puto"(Om sunt şi nimic din cele omeneşti nu-mi este străin) îşi găseşte în filmul lui Cristi Puiu o distorsiune remarcabilă, care s-ar putea reformula în următorii termeni: „Om sunt şi tot ce este omenesc mi-a devenit străin". De la primul cadru la ultimul, acest dispozitiv Big Brother al expunerii tuturor actelor cotidiene, tuturor compartimentelor vieţii private a cuiva funcţionează impecabil. O diferenţă există şi aici, iar ea este „minimalistă". Cel urmărit nu are nimic spectaculos, nu este fotogenic, nu este tânăr, nu este pus în circumstanţe care să speculeze voyeurismul camerei. Câteva scene aduc în discuţie acest potenţial voit ratat al intruziunii camerei în acte care se consumă în spaţiul intimităţii. Nu întâmplător, primul cadru se desfăşoară într-o obscuritate aproape totală, în pat, el anunţă dimineaţa, dar nu şi aurora, cu trezirea unui cuplu, unde femeia dezbrăcată se mişcă în întuneric, se îmbracă într-o cameră alăturată, însă camera nu poate ajunge acolo decât prin intermediul unor uşi deschise care decupează inevitabil scena. Acest tip de decupaj se va repeta obsesiv, există aici un blocaj nu neapărat al privirii, cât unul psihologic, care face personajul inaccesibil, deşi livrat privirii tale. Sub duş bărbatul îşi ţine penisul în mână, mimează apoi un fel de convulsie, penisul este folosit ca o armă, însă reculul victimei este jucat tot de el. Din nou, nimic anormal, nimic care să te facă să tresari. Însă de la început partitura alienării este prezentă în film alături de cea a unui potenţia