Discreţia cu care ne tratează în acest sezon estival trompeţii notorietăţii maxime din fotbal este absolut apreciabilă. Ar fi fost superb dacă această reuşită lucrare de control ar fi urmat absolvirii vreunei şcoli de corecţie. În realitate însă, atitudinea tăcută nu reprezintă decât efectul dresajului sever la care i-a supus neiertătoarea criză pe gălăgioşii fotbalului.
Doar criza şi numai criza a reuşit minunea de a reduce semnificativ potenţiometrele greţoasei făloşenii. În aceste condiţii, în loc să ne lase în liniştea noastră, tăcerea devine ameninţătoare. Mă tem că apăsarea sărăciei va avea efecte chiar şi mai rele decât investiţiile prost gândite.
Primele locuri din topul cuminţeniei forţate sunt ocupate de diriginţii cluburilor din Bucureşti. Adică tocmai aceia pe care aerul fals al bumului economic îi umflase, nu cu mult timp în urmă, până aproape de cota critică.
George Copos l-a ţinut în promisiuni pe Ioan Andone până când acesta a cedat nervos şi a ales sau a crezut că alege libertatea. Nicolae Manea, o altă resursă mereu refolosibilă pentru Rapid, a fost şi el trecut pe stoc. În schimb, Copos l-a repatriat pe Dinu Vamă.
Relaţia celor doi are rodajul făcut. Patronul şi preşedintele se cunosc atât de bine, încât nu mai sunt nevoiţi să uzeze în relaţia lor de reţeta diplomaţiei ieftine. Copos ştie că poate cheltui mai puţini bani pe achiziţia de jucători atunci când are un preşedinte abil, un preşedinte care mai poate reabilita din când în când clasamentul, adică atunci când echipa se descurcă mai greu. Ba, mai mult, când ai un preşedinte-jucător de talia lui Dinu Vamă, îţi poţi permite să-l iei antrenor chiar şi pe Şumudică. Băiat ascultător, băiat care s-a dovedit capabil să accepte condiţiile de criză de-ndată ce se autopropune la Rapid cu mare insistenţă.
Cristi Borcea, om de atac în lucrările de la Dinamo, a
