Cartea lansată recent de Ion Iliescu la Bookfest adună memoriile unui om şi ciupeşte memoria celorlalţi.

Când îi vine bine, românul se alintă în cheie comparativistă. Îşi aduce aminte că Timişoara s-a numit Mica Vienă, iar Bucureştii au fost Micul Paris şi bombează pieptul. În cazul în care masajul de întreţinere a orgoliului nu ajunge, există oricând varianta istoriei contrafactuale. Însă la noi „Cum ar fi dac-ar fi" se joacă mai bine în varianta de condiţional trecut - „Cum ar fi fost dac-ar fi fost" - , semn că ipotezele irealizabile ne atrag mai mult decât cele peste care suflă încă aburul posibilului. 2010 e anul în care şotronul contrafactual se practică frenetic în România, fiindcă închide ciclul pronosticurilor lui Silviu Brucan.

În acelaşi timp, Ion Iliescu Tătucul se întâlneşte cu Alexandre Dumas Tatăl nu doar sub semnul cărţii, ci şi al titlului. De bine, de rău, am ajuns „După douăzeci de ani". Şi ce se observă prin norul de suspiciuni, greve, acuzaţii, devalizări şi cârdăşii? O coincidenţă, nimic mai mult. Perfect. Să-i deschidem uşa şi s-o poftim în casă.

Coincidenţa se numeşte Camerun - ţară, dar şi echipă de fotbal. Cartea lansată recent de Ion Iliescu la Bookfest adună memoriile unui om şi ciupeşte memoria celorlalţi. Cu douăzeci de ani în urmă, minerii convocaţi de Ion Iliescu au bruiat meciul Camerun-România de la Campionatul Mondial din Italia. Data întâmplării? 14 iunie. Scenele din Piaţa Universităţii au împins atunci România într-un peisaj medieval şi într-o vecinătate papuaşă. Capitalul de simpatie acumulat în câteva luni s-a risipit în două zile, iar Occidentul a prins să se întrebe tot mai apăsat care e logica de funcţionare a unui popor care înlătură comunismul pentru a alege un comunist.

Două decenii mai târziu, Ion Iliescu revine cu o nouă formă de sfidare copertată, în care prezintă puciul drept revoluţie şi complo