De Cartea şoaptelor, romanul mult lăudat al lui Vosganian, m-am apucat după ce am citit o mulţime de cronici ditirambice. Aşa am fost învăţat, să am încredere în cronici. De două ori am încercat să-l pornesc fără succes – nu reuşeam să trec de pagina douăzeci. Şi-atunci mi-am zis că trebuie să fiu defect, că, dacă toţi oamenii ăştia în care eu am încredere zic că e un roman minunat, aşa o fi, ia să mai încerc. Şi l-am luat cu mine în Germania, unde am stat două săptămîni la munte – soare, verdeaţă, linişte –, am făcut matematică şi seara am citit. Unde mai pui şi că, din pricina prea zburdalnicului vulcan, am mers cu trenul, aşa că am citit şi de la Bucureşti la Nürnberg, culcat şi în picioare, cum s-a nimerit, dar cu nesaţ. Şi tot n-am putut să trec de jumătate. N-am putut pentru că, citind, nu înţelegeam de ce-o fac. Cartea nu mă prindea nicicum, darămite să mă vrăjească (cum mă aşteptam, după citirea cronicilor). Şi mă-ntrebam aşa, ca nepriceputul, ce-mi dă cartea asta. Informaţie despre istoria locală şi mondială a armenilor? O fi, dar prefer nişte cărţi de istorie. Construcţie interesantă, compoziţie inedită? Deloc: mi se pare un fel de Lego – aproape orice fragment poate fi aşezat aproape oriunde. Parfum de epocă, atmosferă, scriitură cu chimen şi scorţişoară? Păi, asupra stilului m-am lămurit din primele pagini pline de epitete în perechi şi amintiri lăcrămoase, la ce să citesc restul? Ei, dacă ăsta a fost summum-ul prozei româneşti din 2009... Amice, eşti idiot!, mi-am zis. Trezeşte-te! Păi, dacă toţi, critici şi public laolaltă, zic că e bun şi-l premiază, aşa rămîne. Aşa o fi. Eu rămîn ce-am fost, idiot, şi tot nu-mi place. A patra oară, de romanul ăsta nu mă mai apuc.
Un spectacol Cehov, eu nu ratez. Oricine l-ar face, merg să văd. Sper. Am fost şi la Livada... lui Claudiu Goga. Aşa că m-am dus şi laLivada de vişini montată recent, la N
