Se distinge dintr-o mie, după felul în care-şi parfumează indecenţa cu cele mai scumpe esenţe. O poţi recunoaşte pentru că hainele nu-i sunt nici semn de cochetărie, dar nici n-o lasă indiferentă: servesc, însă, drept camuflaj al unui corp infidel.

Cea care înşală nu are nimic în comun cu prototipul curvei, al aventurierei sau al superficialei nestatornice.

Cea care înşală nu e o desfrânată, ci o răzvrătită, o disidentă care luptă împotriva nefericirii conjugale cu armele propriului sex şi e dispusă să-şi bifeze conştiinţa ca victimă colaterală.

Cea care înşală- şi o face cu toată dedicarea, cu tot ce presupune procesul, de la remuşcări, la sfâşieri interioare, la dileme şi nopţi nedormite, îndepărtări şi reveniri- rămâne o imorală. Imoralitatea ei are însă o aureolă de demnitate, impune un respect distant, pentru că se consumă în interiorul triunghiului amoros şi nu se lasă bruscată de privirile intruzive dinafară.

Cea care înşală n-o să fie niciodată pe deplin fericită- nici dimineaţa când işi maschează cearcănele, nici seara, căci simte mereu altă textură a cearşafului sub greutatea păcatului. Dar e infinit mai câştigată în bucăţi de fericire, faţă de cele care se complac în rutină sau în iubiri ce s-au stins. E de apreciat, pentru că prin dăruirea ei multiplă, rămâne o temerară căutătoare de fericire întreagă, la care noi, ceilalţi, uităm şi să mai sperăm.

Cea care înşală cu adevărat se dedublează până la schizoidie. E în stare să blameze amorurile clandestine, să le înfiereze pe metrese şi pe distrugătoarele de căsnicii, pentru a se bloca atunci când amantul îi aminteşte că şi ea se află în aceeaşi situaţie. “Cu tine e altceva” va replica, întotdeauna , scurt, de teamă să nu-şi amestece realităţile.

Cea care înşală e terfelită de dialectica “ori-ori-ului” şi pentru sfărâmarea ei interioară merită iertare, merită clemenţă, m