Nu trebuie neapărat să fii istoric literar ca să-ţi dai seama că poezia şi critica literară – spiritul critic însuşi fiind o invenţie moldovenească –, iar nu proza au reprezentat partea tare a literaturii din această regiune a ţării, fie că ne oprim la Prut, fie că trecem dincolo. Rămînem, totuşi, cu Costache Negruzzi, Odobescu, Hogaş şi Creangă din perioada clasică, cărora îi adăugăm pe Sadoveanu şi Constantin Stere, în prima jumătate a secolului trecut. Dacă avem sensibilitate lirică, îl mai punem şi pe Ionel Teodoreanu, iar dacă sîntem îngăduitori nu-l uităm nici pe Cezar Petrescu. Mai putem adăuga nişte memorialişti redutabili pentru ambele perioade şi ne putem aminti că măcar doi critici, Ibrăileanu şi Lovinescu „au ratat“, folosesc expresia în sens călinescian, şi în genul prozei. De altfel, Adela nu e chiar ratată. Din proletcultism, nu rămînem cu nimic, iar din perioada deschiderii dar cu cîteva nume, începînd cu cel al lui George Bălăiţă, autorul, mai ales, al remarcabilului roman Lumea în două zile şi continuînd cu o listă destul de scurtă: Corneliu Ştefanache, Constantin Parascan, Stelian Baboi, iar dacă ne referim strict la momentul debutului, şi Petru Cimpoeşu. Cei care promiteau în vremea tinereţii mele fie au emigrat lăsîndu-se de literatură, Alfred Emanuel von Winkler, fie s-au rătăcit pe malurile Dunării, Teodor Parapiru, fie se pregătesc să debuteze abia acum, cazul lui Ion Mânzatu. Care va debuta bine, după cum arată manuscrisul pe care l-am recomandat.

Ceea ce s-a petrecut după 1990, mai ales în jurul anului 2000, a luat pe toată lumea prin surprindere, chiar şi pe mine, deşi probabil, conducător de reviste şi atent cum sînt la ce vine din urmă, mi-am dat seama cu o clipă mai devreme de evoluţia lucrurilor. Mă refer la incredibila explozie a prozei în această parte a ţării. Sigur, pe orice critic literar l-ai întreba despre pro