E hotărît că, în filosofie, talentul literar măreşte gradul intuitiv al ideilor. O nuanţă abstractă, spusă în litere vii, este mai inteligibilă, pentru ca tot ea, înfăţişată sub pragul minim de toleranţă estetică, să fie iremediabil obscură.

Michel Onfray ştie că, fără dichis expresiv, gîndirea conceptuală se sufocă sub monotonia clişeelor, tocmai de aceea scrie personal, arţăgos şi patetic, cu o vervă care nu numai că nu oboseşte, dar chiar atrage prin sămînţa de scandal pe care o aruncă. Autorul e din familia iconoclaştilor aflaţi la modă astăzi în Franţa, acei rebeli care îşi fac din revoltă un program şi care făgăduiesc, pentru a cîta oară, răsturnarea tuturor valorilor. Din păcate, revolta noilor cruciaţi e de paradă, răzmeriţa lor petrecîndu-se în matca curentului dominant, un curent în virtutea căruia tot ce e de stînga e aplaudat ca o epifanie a geniului omenesc. De aceea, a fi rebel de stînga, singura formă de curaj îngăduită astăzi în Franţa, a devenit supremul conformism al intelectualilor locului: un conformism de pe urma căreia cultura franceză e la un pas de pierderea etosului care a făcut-o unică în urmă cu două secole.

Michel Onfray n-are ascunzişuri în privinţa felului cum îşi vede misiunea filozofică pe Pămînt: se consideră un gînditor ateu, hedonist şi anarhist, aşadar trei epitete grele ca plumbul, pe care autorul le priveşte ca pe tot atîtea însemne heraldice ale libertăţii de spirit. Pentru Onfray, credinţa în divin e o gogoriţă pe cît de falsă, pe atît de dăunătoare mersului omenirii, religia e un mijloc aberant de evaziune sufletească, iar bisericile sînt pîrghii de dominare a celor puţini şi vicleni asupra celor mulţi şi proşti. Încîntat de diatriba lui Nietzsche împotriva creştinismului, Onfray se consideră un „nietzschean de stînga", sintagmă enormă prin chiar absurdul pe care îl conţine. Potrivit acestei logi