Cărţile lui H.-R. Patapievici (iar aceasta de astăzi, despre Ultimul Culianu, nu face excepţie) îi pun în dificultate pe recenzenţii obişnuiţi să ia notiţe sau să sublinieze ambiţios paragrafele citabile.

Din ele, pur şi simplu, nu e nimic de decupat. Le înţelegi sau nu, prinzi din mers o arhitectură de adâncime sau o împletitură de suprafaţă, şi gata. Altminteri, rişti să trunchiezi neavenit o construcţie logică perfect continuă, diminuând-o pe ea şi ridiculizându-te pe tine. De teama acestui din urmă pericol cred, destui dintre cronicarii en titre ai momentului au păstrat, vizavi de eseurile lui H.-R. Patapievici, o discreţie din punctul meu de vedere greu de explicat. Dacă nu în alte cazuri, măcar în acela al splendidului Ochii Beatricei (2004), probabil cea mai interesantă interpretare a Divinei Comedii din câte a oferit şcoala comparatistică românească.

Impasul nu-i priveşte însă numai pe cronicari, ci şi pe criticii literari serioşi, care ştiu să facă şi altceva decât gazetărie. Citind Ultimul Culianu, am căutat în permanenţă în minte alte cărţi apărute la noi relativ recent, monografii sau sinteze, comparabile, ca devotament pentru o idee, cu aceasta. (Departe de mine gândul unui rechizitoriu global de natură valorică, mă refer strict la metodă.) Cu regret o spun, cele mai multe se îneacă în descriptivism, pe câtă vreme demonstraţiile lor nu sunt altceva decât metafore a ceea ce ar trebui să însemne cu adevărat o demonstraţie. Diferenţa e, în fond, analoagă cu aceea despre care în Cerul văzut prin lentilă (dar nu numai acolo, şi aici, în volumul tocmai apărut) eseistul scria că există între lumea lui Dante, capabilă să articuleze viziuni, şi lumea lui Shakespeare, prizonieră a unei nebuloase de cuvinte.

Teoria „ultimului". Aşa se intitulează primul capitol al cărţii şi prin aceasta se legitimează de fapt, ca demers d