Mă număr printre românii care se uită la televiziunea publică doar din întâmplare: dacă se transmite un meci de fotbal mai important, dacă e vreun eveniment public asupra căruia are drepturi exclusive ori dacă nu am încotro.

Se întâmplă, însă, ca de câteva luni să pot vedea numai TVR1 şi TVR 2 - şi acelea la ore nepotrivite, dimineaţa devreme ori seara târziu. Nu am pretenţii din partea televiziunii să mă instruiască, să mă facă fericit ori să-mi rezolve problemele de conştiinţă. Dar fiind vorba de canale publice, adică de entităţi finanţate şi din banii mei, măcar dreptul la informaţie corectă ar trebui să-l am. Ei bine, nu-l am.

Plicticoase până la moarte, încercând să copieze ce e mai rău de la canalele „comerciale" (respectiv, mania de a da premii pentru orice tâmpenie, scălâmbăielile dezgustătoare ale prezentatorilor, promovarea informaţiilor perfect inutile, pescuite din publicaţii de înaltă elevaţie culturală gen „Click" şi „Cancan" - am văzut cu ochii mei, aşa că nu pot fi contrazis!), ele au ajuns un fel de remorcă în care inşi complet lipsiţi de har populează un univers inodor, incolor şi insipid. De la emisiunile de ştiri, în care trăsăturile îngheţate, privirea sumbră şi vocea cavernoasă a câte unei „spicheriţe" e menită să bage groaza în tine, la cele de dezbateri în care nu se dezbate absolut nimic şi la cele de divertisment prefaţate de câte un „titlu-şoc" de genul „Fire-aţi ale dreacului de milionărese de carton!", rostit pervers-instigator de-un fel de arătanie felliniană, ni se oferă, pe banii noştri, scursura unei bundinci odioasă ca formă şi respingătoare la gust.

La bugetul enorm, la clientelismul deşănţat, la plicticoşenia mortală, banii cheltuiţi în Calea Dorobanţilor reprezintă o risipă iresponsabilă. Redimensionat corespunzător şi profilat pe ceea ce înseamnă, în lumea normală, o televiziune publică