Petrecând câteva zile în ţară, am citit ziarele, m-am uitat la televizor, am ascultat radioul, împrospătându-mi cunoştinţele de limba şi gândirea română.
Am remarcat mai multe vicii de limbă şi de gândire, pe care, se vede, le uitasem. Nu mă refer acum la siluirea limbii, extrem de diversă, şi la care distanţa m-a făcut foarte sensibil. Dar asupra viciilor de gândire merită să stărui preţ de un articol ca acesta.
Primele exemple ţin de ceea ce aş numi remanenţe de concepţie. Comunismul ne-a lăsat nouă, celor mai bătrâni, un fel de a gândi, de care nu suntem neapărat conştienţi. Discutam, de pildă, într-o reuniune de scriitori, eventualitatea pierderii sediului nostru, ca urmare a revendicării lui de către urmaşii legali ai proprietarului de odinioară. Era la mijloc un proces, fireşte. Nu exista nici cea mai mică îndoială cu privire la legalitatea cererii de revendicare. S-au găsit totuşi voci şi, încă, ale unor oameni care se opuseseră din răsputeri comunismului, care să protesteze la ideea respectului dreptului de proprietate.
Exemplul arată forţa prejudecăţii, ca şi incapacitatea de a gândi corect când nu e vorba doar de un principiu, ci de o situaţie particulară în care eşti tu însuţi implicat. Un alt caz, mult mai răspândit, este oferit de dezvăluirile din ultima vreme, pe fondul măsurilor de austeritate, referitoare la inegalităţile salariale. Egalitatea salariilor este un principiu tipic comunist. Chiar şi în domeniul bugetar, sistemul de salarizare trebuie să fie suplu, să permită diferenţieri. E un mod greşit de gândire acela care ia drept plafon salariul ministrului de resort sau al nu mai ştiu cui. Consecinţa este crearea unui dezavantaj pentru salarizarea de la stat faţă de aceea din privat, determinându-i pe bunii specialişti să ia calea privatului. Problema reală la noi nici nu este posibilitatea ca unii funcţionari ai statului să câştig