Imediat după revoluţie apăruseră tot felul de vraci care vindecau orice, prin pase, energii subtile, plante miraculoase şi alte escrocherii. Eram elev de liceu în clasa a unsprezecea când îndemnat de nişte rude binevoitoare, mă aruncasem şi eu într-un "tratament alternativ" menit să mă scape de miopie. Toată treaba asta se întâmpla în vacanţa de vară şi şamanul respectiv era situat într-o comună aflată la vreo 30-40 de kilometri de Sibiu, unde stăteau bunicii mei. Din cauza asta, zilnic făceam naveta cu un personal la "clinica" domnului.

STELE VERZI

"Omul providenţial" era un gras tuciuriu, fost tehnician veterinar, care manipula un fel de aparat cu nişte borne conectate la două baterii mari. Trăsesem concluzia că a inventat utilajul ăla experimentându-l pe vaci sau pe porci. Cum domnul avea notorietate în zonă, era coadă la el, mă înghesuiam cu babe, moşi, juni şi june, lume pestriţă. Mă plictiseam aşteptând peste o oră, iar apoi vedeam stele verzi, la propriu. Nenea tămăduitorul îmi aplica bornele sub tâmple şi mă electrocuta uşor, dar destul cât să îmi treacă pe retină astre căzătoare. Mă sfătuise să nu mai port ochelari în timpul "terapiei" şi să citesc cât mai mult, fiindcă electricitatea se asorta, în viziunea lui, cu ochi obosiţi. Mai dădeam în gropi şi mă mai împiedicam, dar aveam o privire languros-tembelă ca a lui Rudolf Valentino. Participam de vreo două săptămâni la circul ăsta şi nu vedeam nici o ameliorare. În schimb eram pus la curent cu bârfe locale şi învăţasem bine să joc "duric", un fel de "66" cu cărţi ungureşti, pe care-l practicau domnii navetişti. Aflasem cum se fură produse din diverse fabrici sibiene, cât mai costă un botez şi alte informaţii interesante, dar complet inutile. Cel mai rău era în week-end (vindecătorul lucra şapte zile din şapte) când eram aproape singur în bou-vagon şi mă plictiseam de moarte. Găsisem în podul