Personalităţile – adică oameni pricepuţi, capabili de efort, având viziune şi gata să îşi asume, la nevoie, cu răspundere, iniţiative – sunt hotărâtoare în reuşita acţiunilor, chiar dacă forţa aparţine mereu grupurilor, echipelor.

în definitiv, numai unde acţionează nu doarindivizi, ci şi personalităţi efective, se ating performanţe care ies dinobişnuit. Personalităţile, şi nu colectivele, sunt cele care creează efectiv.Unde lipsesc personalităţile, poate fi descurcare, eventual funcţionare, dar nusunt performanţe aparte. Nu observăm oare astăzi, tocmai în administraţiaactuală a ţării, cât de mult contează faptul că sunt activişti politici docili,sunt “şefi (bosses)” gonflaţi în roluri, mai sunt încă o mână de manageriveritabili, dar lipsesc oamenii de stat (leaderii)? în fotbal,împrejurarea că sunt performanţe acolo unde sunt personalităţi este la îndemânaoricărui observator. Faptul este intuitiv, destul de intuitiv. Iarîn preajma începerii turneului final al campionatului mondial de fotbal, dinAfrica de Sud, 2010, mă întreb, luând în seamă loturile anunţate ale echipelor:care sunt, de fapt, jucătorii care promit să imprime nivelul competiţiei? Cumse prezintă echipele sub aspectul înzestrării cu personalităţi fotbalisticecapabile să schimbe soarta partidelor? Două fapte mi seimpun din capul locului. La turneul final 2010, echipele de referinţă aupreferat să vină cu personalităţi consacrate, încât prea puţine mari talenteîşi anunţă deocamdată consacrarea prin turneul final. Franţa, de pildă, aducejucători deja validaţi, Argentina la fel (poate cu excepţia agilului atacantAguero), Anglia procedează identic, Germania (în afara inteligentuluiBadstuber) este echipa consacrată, Olanda are aceeaşi opţiune, Italia nu aschimbat aproape nimic semnificativ în lot, Brazilia la fel. Se preferă, în modvizibil, jucătorii maturizaţi, în stare să ia pe umeri răspunderearezulta