Preşedintele Băsescu a recurs la stilul epistolar pentru “a atrage atenţia’ asupra faptului că Parlamentul e în culpă, invocând datoria de a veghea la buna funcţionare a instituţiilor statului. Anti-băsescienii au pus gestul pe seama nevoii de a se băga în seamă, pro-băsescienii au văzut o nouă dovadă a apărării legilor. Cei obosiţi de atâta “dialog politic” nici că îşi mai bat capul.
Nu e nevoie de prea multă pricepere ca să observi că efectele de scenă au devenit îngrijorător de importante pentru clasa politică. Nu e valabil doar pentru Traian Băsescu. Scopul fiecărui “jucător” e să îl prindă pe celălalt în flagrant şi să dezbată cauza şi efectul la televizor, să adune puncte pentru viitorul meci electoral, să se profileze ca luptător final si decisiv. Nimeni dintre cei care ridică piatra nu vrea să reglementeze onest cadrul de funcţionare a instituţiilor statului, aşa încât – indiferent de oamenii aflaţi în funcţii – legile să fie predictibile şi să aibă acelaşi sens pentru toată lumea. Acum, legile sunt în aşa fel ticluite, încât graniţa între legal/ilegal se amestecă până la contopire.
Până la un punct, e de înţeles tactica politică de a pândi adversarul pentru a putea specula cât mai gălăgios greseala (care merge, uneori, pana la ineptie). Cu o singură condiţie: să nu persişti, prin atitudine, în fundamentarea disoluţiei instituţiilor statului.
Dincolo de plăcerea epistolei, nu aş crede că gestul e doar pentru efectul de scenă, altfel sesizabil. Sunt convinsă că Preşedintele îşi permite dialogul “direct”, cel putin cu conducerea Camerei Deputaţilor, şi s-ar fi putut evita atâta analiză pe text. Asta însă ar fi presupus să sacrifice impactul mediatic. Dar pentru un politician nimic nu rentează dacă nu marchează la imagine.
Pe fond, tot marţi e moţiunea, tot în chichiţe de interpretare am rămas. Preşedintele a mai punctat încă o dată med
