Prima secvenţă din „Timpuri noi" trece nebăgată în seamă. Dacă ai clipit, ai pierdut-o. Totuşi, ea este şi va fi întotdeauna acolo, ca un semn pe care l-ai uitat într-o carte, la ultima pagină la care ai ajuns.
Prima secvenţă din „Timpuri noi" va arăta, pentru totdeauna, o turmă de animale mânate de o mână invizibilă. Camera se mută. Iată, acum, şi o turmă de oameni părăsind o staţie de metrou fără nume, ieşind de sub pământ într-un marş triumfal spre fabricile şi maşinile timpurilor noi. Ies la suprafaţă aceleaşi costume, aceleaşi pălării, aceleaşi mişcări ordonate spre acelaşi fel de a trece de la o zi la alta. Este abia 1936 şi Charlie Chaplin, ca orice geniu, ghiceşte în semnele prezentului un viitor întreg.
După şapte decenii, de la staţia de metrou Pipera, din nordul Bucureştiului, până la uzina Longhua, situată în zona industrială Shenzen, se întinde un covor, deloc fermecat şi foarte complicat, ţesut din iluzii compromise. „Foxconn Technology" este un caz doar în presa occidentală, deşi ne plac în egală măsură calculatoarele, plasmele, telefoanele mobile care încep de acolo. Aflu din ziarul elveţian „Le Temps" că în uzina Longhua se înghesuie peste 300.000 de angajaţi şi că fabrica este supravegheată strict, după regulile eterne ale cazarmelor: „În interior există restaurante, magazine şi cinematografe care dau senzaţia unei societăţi de consum. Totuşi, cu 12 ore pe zi de muncă, cu salariul minim pe economie, cei mai mulţi dintre angajaţi nu mai au timp şi bani nici pentru cea mai mică plăcere. La linia de asamblare, gesturile sunt automatizate, cadenţele sunt rapide, tensiunea psihologică atinge cote înalte. (...) Muncitorii au ajuns să meargă şi să mănânce în ritmul benzii de producţie".
Stop! Derulaţi „Timpuri noi" până la minutul 6, secunda 44. Veţi auzi o voce, vocea metalică, înregistrată, universală, a agentului de vânzări care a
