La momentul semnalului de începere a primului meci din Cupa Mondială 2010, ţării organizatoare, Africa de Sud, i se poate acorda deja creditul unei demonstraţii strălucitoare.
Stadioanele sale, care alimentaseră atâtea îndoieli, au fost terminate la timp. Ambianţa este incendiară, pe fondul unei unanimităţi naţionale. Toată Africa de Sud, neagră, albă, bogată, săracă, pare să sufle în aceeaşi „vuvuzela", trompeta de plastic care, acum câteva luni, făcea obiectul unor critici feroce.
În aceste ultime zile, în Africa de Sud am văzut dansând în stradă o naţiune întreagă purtând maioul galben al echipei naţionale. Această mare în întregime galbenă este deja înscrisă într-un registru al istoriei de către responsabilii sud-africani. Zwelinzima Vavi, secretarul general al Cosatu, cea mai puternică centrală sindicală, afirmă că „a sosit cea mai frumoasă zi pentru Africa de Sud, de la 27 aprilie 1994 încoace". În acea zi, aveau loc primele alegeri democratice multirasiale din ţară, care au marcat terminarea celor trei secole de segregare şi suferinţă şi care au adus sfârşitul nemilosului apartheid.
O asemenea tranziţie, pentru a se desfăşura cu succes, avea nevoie să-şi inventeze propriile mituri. În acest mod a fost creat cel al „naţiunii curcubeu". Acest mit mai are acum vreun sens? Institutul pentru Justiţie şi Reconciliere a stabilit în 2009 că doar 49% dintre locuitorii ţării considerau că relaţiile rasiale se îmbunătăţiseră de la sfârşitul perioadei de apartheid. Din fericire, viaţa sud-africanilor nu este făcută exclusiv din preocuparea şi semnele de întrebare referitoare la relaţiile dintre albi şi negri. Totuşi, ţara lui Nelson Mandela se află încă sub semnul dubiilor.
Miturile tranziţiei sunt pe cale să-şi piardă suflul. Cum, atunci, să fie reinventate idealurile şi visurile necesare, schimbând din temelii realitatea? Luna de competiţii fotbal
