Guvernul României şi-a propus încă de anul trecut ca minunea ieşirii din recesiune să se petreacă la începutul lui 2010, dacă nu în primul trimestru, atunci măcar în al doilea.

N-a fost să fie: media realizărilor economice în primele trei luni s-a încăpăţânat să rămână negativă, chiar dacă foarte aproape de zero (-0,3%), în comparaţie cu Produsul Intern Brut al ultimelor trei luni din 2009. Câtă vreme PIB-ul stă sub zero, e recesiune. Diferenţa este, totuşi, colosală, pentru că pe tot anul trecut a fost o cădere generalizată de 7 la sută. Să fie ăsta un semn bun? Vom afla imediat: au rămas mai puţin de trei săptămâni până la mijlocul anului.

Cu preţul unor victime colaterale (destui mici întreprinzători), criza a arătat că România trecuse de la miliardarii de carton ai anilor '90, în faza afacerilor de carton. Creşterile forţate ale preţurilor în domeniul imobiliar sunt doar un exemplu. Piaţa caselor şi terenurilor a dat înapoi până la nivelul din 2005, dar cei care au apucat să se împrumute de la bănci duc în continuare o povară prea mult umflată. Este una din numeroasele note de plată pe care oamenii obişnuiţi le plătesc pentru greşelile intenţionate sau nu ale altora.

Tot notă de plată se cheamă şi artificiul majorării pe parcurs a costurilor lucrărilor publice, adjudecate iniţial la licitaţii - culmea! - tocmai pentru preţul mic oferit. Asta se resimte indirect în buzunarul cetăţeanului, pentru că banii provin de la buget (local sau de stat), însă poate fi motivul amânării altor investiţii menite să aducă un cât de mic plus de confort românilor.

Mai presus de cheltuielile cu bani la vedere stau poate cele mai costisitoare instrumente ale democraţiei: deciziile politice. Faptul că acum avem de plată cât nu putem duce vine şi din cauza unor hotărâri luate în cel mai iresponsabil mod. România a navigat în derivă în două din cele trei