Recunosc, sunt naivă. Dar mă tratez cum ştiu mai bine. De exemplu, mă pun singură în situaţiile acelea despre care ştiu că îmi vor spulbera iluzii, că mă vor durea până la anihilare, dar care îmi sunt necesare pentre creştere şi întărire. Un astfel de demers de moderare a idealismului meu patologic a fost vizionarea spectacolului Capete înfierbântate, un proiect de cercetare şi performare a istoriei recente realizat de Tanga Project.

Capete înfierbântate este un spectacol-documentar despre mineriada din 13-15 iunie 1990. La fel ca mulţi tineri din generaţia mea, nu ştiam aproape nimic despre aceste evenimente, doar nişte informaţii truncate şi nişte declaraţii contradictorii din partea actanţilor acelor zile de început de democraţie. Am fost la spectacolul regizat de David Schwartz, text adaptat de Mihaela Michailov şi performat de Alexandru Potocean fără prea multe aşteptări şi mare mi-a fost surpriza să ies din sală deopotrivă furioasă şi tristă. O reacţie normală dată fiind funcţia catartică a teatrului, dar cel puţin ciudată dacă luăm în seamă caracterul mai mult decât realist al „piesei”, abordarea ei documentaristă.

Ce se întâmplă în Capete înfierbântate şi de ce merită să-i acordaţi două ore din timpul dumneavoastră astăzi, 12 iunie de la ora 20.00 (Sala Frescelor, Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”,str. Academiei nr. 18-20, intersecţia cu str. Edgar Quinet)? Alexandru Potocean intră în pielea lui Vlase (solistul de la „Zob”), Cristi Paţurcă (autor al „Imnului golanilor”), Doru Mărieş (revoluţionar), Marian Munteanu, Miron Cozma, Ion Iliescu şi Mircea Dobrovicescu (poet şi victimă a minerilor), care-şi spun pe rând povestea şi propria perspectivă asupra unui adevăr care se doreşte a fi unic, dat fiind că e istoric. În realitate, ipotezele lor, deşi coerente, sunt incompatibile una cu alta şi ne aruncă într-un fel de dilemă epistemologico-j