E drept, nu ştiu multe despre el - are o singură poză la profil, care nu pare a-i aparţine -, bănuiesc însă că-l cheamă Dan şi că e din Vâlcea. Deşi, la fel de bine ar putea fi Ingemar din Stockholm sau Desiree din Cape Town. Descopăr că avem şi câţiva prieteni comuni, ceea ce înseamnă că deja ne-am strâns aici o mică gaşcă veselă de oameni care nu s-au văzut niciodată.
Ce facem noi pe Facebook? Chestii sociale. Ne vizităm în căsuţele noastre identice, ne furnizăm materiale fictive pentru jocuri virtuale în care construim ferme inexistente. De obicei însă, tăcem deferenţi, un pic afectaţi, aşteptând plini de curiozitate evenimente ce sunt gata-gata să se întâmple. În ciuda prieteniei de-o viaţă care ne leagă - veţi admite că şi un nou-născut are o viaţă -, Dani Vâlcea şi cu mine nu prea comunicăm. El e taciturn, eu nu prea postez. Şi invers.
Sunt însă şi avantaje în asta: nevorbind, nu ne putem certa, deci vom rămâne alături până la capătul zilelor sau până la uitarea parolei de cont. Dacă în cazul prieteniei din reţelele de socializare se întâmplă la fel ca la înrudirea din viaţa reală, înseamnă că, via Dani, m-am întovărăşit prin alianţă cu Adrian Copilul Minune şi cu Alex Piţurcă. În ritmul acesta, nu e exclus ca într-o bună zi, o amiciţie tacită să mă lege de Vali Vijelie sau, ajută, Doamne!, de Cristi Borcea.
Printre altele, am devenit un aprig militant în câteva cauze sociale. Enumăr: „Jos Boc!", „Nu e momentul pentru construirea Catedralei Neamului" sau „Salvaţi salvamarii din Neptun!". Dispunând de o înaltă conştiinţă civică, când cred în ceva, merg până la capăt şi clichez neabătut.
Citeam zilele trecute că unii şi-au aflat pe Facebook copiii rătăciţi, alţii pe cel ce urma să le aducă moartea. Eu, unul, mi-am găsit briceagul. Îl pierdusem prin clasa a doua. Da, are pagină pe Facebook şi e prieten cu sabia lui Damocles şi cu brici
