Pitorescul începutului de turneu, dincolo de concertul la vuvuzele, de Shakira făcând „Waka-Waka” înaintea transmisiunilor sau de dansul sincron al sud-africanilor la primul gol al campionatului, stă în confruntările inegale din grupe. Sursa: EVZ

O astfel de partidă, în care adversarele sunt separate copleşitor de palmares, e cea dintre selecţionata Angliei şi cea a Statelor Unite, programată diseară şi contând pentru Grupa C de la Cupa Mondială sud-africană. Duelul anglo-american suscită un interes deopotrivă de mare şi pe Bătrânul Continent, şi în Lumea Nouă, în pofida prejudecăţilor că soccerul ar fi o rudă săracă a baseballului.

În Europa, istorica victorie a americanilor de la Mondialul din 1950 e privită cu superioară înţelegere, puţini crezând că inventatorii fotbalului au adversari serioşi în cei care doar i-au schimbat numele Sportului-Rege, zicându-i soccer. Argumentarea diferenţelor insurmontabile, în ambele ţări, se face pe criterii adesea discutabile.

Fireşte, nu poţi compara un selecţioner care îl lasă acasă pe vitezistul Theo Walcott cu unul care îl ia cu el pe fiul său, Michael Bradley. Apoi, toţi internaţionalii englezi din lotul lui Capello evoluează la cluburi din Albion, dintre americani fiind doar opt care joacă unde se vorbeşte cu accent „cockney”.

În plus, englezii le spun americanilor „yankei”, nu neapărat pentru a sublinia coordonate istorice sau geografice, ci fiindcă sună cumva exotic, depărtat de fotbal. La aceste obrăznicii, yankeii ripostează suav: nu vor să devină campioni mondiali, ci doar să-i bată pe „lei” la propriul lor joc.

Iar dacă americanii şi-ar pune mintea cu campioanele mondiale, şi-ar aminti că Anglia a câştigat titlul doar o dată, pe teren propriu, iar la golul decisiv mingea n-a prea depăşit linia porţii. Serios vorbind, americanii ştiu că meciul cu Anglia, primul