Un nou tip de tulburare afectează zonele urbane: sindromul îndepărtării de natură. Acest fenomen i-a acaparat îndeosebi pe cei mici, captivaţi de programele TV şi de jocurile pe computer.

Lipsa contactului direct cu lumea vie ne afectează psihic în diferite şi nebănuite moduri, prea puţin explorate de cercetători. Copiii care stau prea mult timp în casă devin singuratici, plictisiţi şi depresivi. O astfel de problemă are, de pildă, familia Palade, din cartierul bucureştean Drumul Taberei: cei doi copii petrec câte zece ore pe zi la computer. Mama acestora, îngrijorată de lipsa lor de comunicare, i-a dus la psiholog şi a aflat că suferă de „sindromul îndepărtării de natură".

Cei doi copii, unul elev în clasa a treia şi celălalt în clasa a patra, nu mai merg în parc de când erau la grădiniţă, iar la sfârşitul săptămânii refuză să iasă din casă, indiferent care ar fi propunerile mamei. „Nu joacă fotbal, nu se plimbă, nu au prieteni şi nu auzi niciun sunet din camera lor. Când deschid uşa, îi găsesc pe scaunele din faţa computerelor, cu căştile pe urechi şi nici nu mă aud dacă îi strig. Dacă mă apropii şi le scot căştile, ţipă şi plâng de ţi se rupe inima, iar apoi îmi reproşează că tocmai au pierdut tot jocul din cauza mea", se plânge Ioana Palade. În urmă cu cinci ani, pe când lansa cartea „Ultimul copil prin păduri", britanicul Richard Louv era primul psiholog care vorbea de sindromul îndepărtării de natură. Astăzi diagnosticul e la modă, dar metodele de tratament sunt încă puţine.

Weekendul la ţară, privit ca o pedeapsă

Psihologul Amelia Cociaşu confirmă lipsa unei pilule care să vindece acest început de boală şi spune că numai schimbarea comportamentului părinţilor îi poate ajuta pe cei mici: „Copiii îşi imită părinţii nu pentru că vor, ci pentru că aşa suntem noi programaţi să ne dezvoltăm: învăţând unii de la alţii. Orice părinte este mai in