Am greşit. Aş vrea să mai trag o dată… poate alt bilet… o altă existenţă… De ce nu există în istorie butonul „Delete“?
Şi ce dacă bătrâna şulfă Ion Iliescu s-a băşicat la BookFest? S-au stins cumva astrele universului? Cine-s „Noii Golani", pe cine reprezintă ei? Şi, la urma urmei, ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acei golani? Nu pot să vă spun cu câtă tristeţe privesc, acum, în urmă. Nu pentru că am fost, personal, păcălit, minţit, amânat, dus cu vorba şi cu preşul.
La nivelul unei naţiuni, nefericirea unui individ nu-i nici măcar cât virgula între subiect şi predicat. Dar România e în faliment. Nu neapărat unul economic, nici măcar politic. E un faliment naţional. Totul s-a construit stâmb şi bezmetic, zi de zi s-au adăugat erori, nedreptăţi şi complicităţi care au clădit, la final, o ţară imposibilă: cea mai coruptă, cea mai ineficientă şi cea mai aiurea din Uniunea Europeană.
Şezum şi plânsem. Dar povestea spune că am trăit şi am îmbătrânit alături de un monstru, fără să-i adulmecăm duhoarea. Nu ne-a ajuns că a bâlbâit Ceauşescu o ţară schiloadă şi înfricoşată. Am participat şi la renaşterea unei mortăciuni. Am creat o ţară-zombi, ce pare să zâmbească, să glumească, dar nu e decât o încurcătură de maţe fără leac. Am mai scris-o: acum, numărul infractorilor (de orice fel, economic, fiscal, penal ş.a.m.d.) depăşeşte numărul persoanelor cinstite. Dar n-am să fac greşeala să spun că populaţia eludează legea de bunăvoie şi nesilită de nimeni.
Între a fi cinstit, dar a muri şi a fi necinstit şi a supravieţui, specia alege cu ochii închişi varianta a doua. Nu mă pot împiedica să-mi pun problema morală, aproape la fel de importantă ca aceea existenţială. De ce am ajuns în această fundătură? Cum de am eşuat atât de lamentabil? Cei mai slabi de înger şi-au întors privirile către cer şi au ajuns la concluzia că Divinitatea are ceva cu noi, păcătoş
