Pe vremurile domnitorului moldav, cetatea de la Dunăre era considerată unul dintre bastioanele importante ale creştinătăţii şi una dintre cele mai importante fortăreţe ale Moldovei. Acum, la câteva sute de ani după, de stăpânirea lui Ştefan cel Mare nu-ţi mai vorbesc decât cel mult pietrele. Istoria s-a rescris la Cetatea Albă. Drumul spre Basarabia de Sud reprezintă pentru călătorul român o adevărată aventură. Treci de vama românească pe la Giurgiu, treci de cea moldovenească şi după numai un kilomentru intri în vama ucraineană. Aici ai nevoie de răbdare, prea repede... nu scapi. Ai timp să te gândeşti că odată aici a fost România, a fost istorica regiune Bugeac. Şi că, pe vremuri, stăpânitori erau regii daci sau domnitorii români. De la Burebista la Ştefan cel Mare. Oare ce a mai rămas în urma lor? Amândoi au ridicat sau au consolidat o cetate de legendă. Cetatea Albă-Bilhorod-Dnistrovschi. Ai ceva de mers până la ea. Drumurile nu sunt într-o stare prea bună, începi chiar să le apreciezi pe cele din România.

Dar odată ajuns, vei vedea că tot efortul a meritat. Silueta impunătoare a cetăţii care străjuieşte vărsarea Nistrului în Marea Neagră, prin limanul Nistruli, se zăreşte de departe. Pe măsură ce te apropii, te copleşeşte. Treci podul de piatră şi te întâmpină şanţurile de apărare. Ar putea înghiţi o armată. Zidurile groase de câţiva metri, înalte de alte câteva zeci îţi dau şi ele impresia de inexpugnabilitate. Şi, totuşi, de-a lungul timpului a fost cucerită. Ba de români, ba de turci. Acum au cucerit-o scribii unei istorii mutilate.

Amintirile cetăţii, după naţionalitate

Anatolie Popescu, unul dintre marii români ai locului, spune o poveste interesantă, dar dureroasă despre cetate. "La intrare era stema lui Ştefan cel Mare. Au scos-o spunând că o duc la Odessa s-o restaureze. Nici nu au scos-o bine şi au zis c-au