Mă numesc Green, Robert Green, dar mă tem că de azi înainte voi fi cunoscut drept ”ucigaşul”. Dacă înaintea meciului cu SUA, mi-ar fi spus cineva că voi rămîne forever în memoria englezilor, l-aş fi sărutat din tălpi pînă-n subsuori. Însă nu mi-aş fi imaginat niciodată că...
Tot încerc să dau vina pe Jabulani, pe băşica aceea buclucaşă confecţionată din latex indian, termoplastic din poliuretan-elastomer din Taiwan, acetat de vinil, poliester, bumbac, lipici şi cerneală made in China. Dar-ar dracii-n ea de minge!
Au trecut ore bune de cînd am scăpat Jabulana-n plasă şi am făcut de rîs Albionul (egal chinuit cu Statele Unite, după un început fantastic de meci), dar mi-e imposibil să ma obişnuiesc cu crima. M-am zvîrcolit în pat toată noaptea, însă n-am putut aţipi nici măcar un minut. Zăceam ca o plăcintă în intuneric şi zăream umbre umblătoare. Mai tîrziu, le-au luat locul glasurile tînguitoare. Unele, sfîşiate, cîntau God Save the Queen, altele, surescitate, plîngeau pe rupte sau ţipau de groază în somn. Nu se mai înţelegeau soţ cu soţie, soţ cu vecină şi tată cu fiu; incercau să se strîngă de gît unul pe altul, pe rînd şi simultan, sub privirile celorlalţi membri ai familei îmbrăţişati într-un urlet de durere.
Eu sunt Apaşul.
De fapt, mi se spune în mai multe feluri: Carlitos (de cînd mă ştiu) sau Profetul (începînd de ieri). Era să mor de rîs cînd am auzit-o pe asta, ultima, la conferinţa de presă dinaintea partidei cu Nigeria (cîştigată de noi cu 1 la 0) din gura sloboda a lui Maradona: “Tevez este profetul argentinian al secolului XXI. Carlitos nu poate fi în afara echipei. El este idolul poporului, mai mult decît Messi sau decît mine.“ Frumos din partea lui El Jefe şi, oricum, mult mai măgulitor decît complimentul făcut lui Lionel: "Argentina este ca un Rolls Royce pe care-l conduce Messi".
Dar să trecem peste amănuntele astea, ma
