În primele luni ale anului 1990, regimul politic patronat de Ion Iliescu a ajuns să moştenească aproape intact monolitul aparatului de stat comunist, având o putere legală nelimitată.

Violenţele stradale avuseseră loc în absenţa unei clare separări a puterilor, pe când dreptul public nereformat nu prevedea garanţii de protecţie a cetăţeanului faţă de abuzurile statului. Puterea disproporţională a statului nu era limitată nici de principiul raţionalităţii economice, întrucât centralismul, dirijismul şi etatismul erau încă atotcuprinzătoare. Regimul constituţional şi instituţiile îşi trăgeau rădăcinile din vremea regimului Ceauşescu. Foştii conaţionali din exil, care înainte de 1989 concurau sa-i câştige bunăvoinţa, au preferat să-l marginalizeze pe exsuveranul, regele Mihai I.

Faptul că cei doi reprezentanţi ai exilului anticomunist (Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu) au candidat separat la alegerile din 20 mai 1990 a reprezentat un alt element de slăbiciune. Spre deosebire de partidele istorice, reprezentanţii vechiului regim au avut un singur candidat şi au fost mult mai bine organizaţi. În opoziţie cu regele Mihai şi reprezentanţii partidelor istorice, regimul Iliescu s-a legitimat ca principal participant la revoluţie. Practic, monopolul asupra adevărului, în general, din doctrina marxistă a fost limitat la monopolul asupra adevărului cu privire la revoluţia din decembrie 1989.

În mod paradoxal, regimul Iliescu susţinea pe de o parte, caracterul spontan al revoluţiei, iar pe de altă parte, s-a erijat în singurul care a împlinit idealurile mulţimii, aducând democraţia. Dovadă că raţionamentul precedent s-a aflat în centrul universului propagandistic al politicianului Ion Iliescu stau şi reacţiile lui foarte acide, atunci când i-a fost pusă sub semnul întrebării această legitimitate. De altfel, teoria caracterului spontan a fost aplicată de acelaşi li