Politicienii spanioli trebuie să înveţe să joace mai puţin individual şi mult mai mult în echipă. Nu ştiu dacă Spania va câştiga campionatul de fotbal, dar dacă partidele spaniole nu renunţă la interesele imediate ţara va mai fi campioană doar la ping-pong.

În divizata Spanie de astăzi, există două subiecte asupra cărora toată lumea este în acord. Primul, că echipa naţională de fotbal poate câştiga Cupa Mondială. Al doilea, că politicienilor le este imposibil să ajungă la un acord care să permită crearea unui guvern de uniune naţională. Partidul Socialist şi Partidul Popular vor alterna la putere, fără ca vreunul să poată mobiliza suficient sprijin pentru a impune reformele profunde de care economia spaniolă are atâta nevoie.

Toate acestea ar putea duce la o perioadă de măsuri insuficiente, care ar eşua să revitalizeze a noua economie a lumii. Anemia economică a Spaniei ar putea să devină contagioasă, extinzându-se în Europa şi America Latină. Tocmai de aceea este important ca politicienii să-şi regăsească aptitudinile de fotbalişti, încetând să mai joace ping-pong.

Sinucigaşi?

Politicienii trebuie să înveţe regulile standard din fotbal: trebuie să devină jucători individuali capabili să-şi lase deoparte propriile ambiţii în numele binelui comun. Sună naiv. Dar numai pentru moment. Într-o democraţie este perfect normal, şi chiar sănătos, pentru opoziţie să încerce să înlocuiască partidul aflat la putere. Iar asta presupune refuzul de a-i susţine iniţiativele şi chiar de a face totul pentru ca acestea să eşueze. În aceeaşi logică, partidul aflat la putere exclude sistematic opoziţia din procesul decizional. Dar când o ţară plonjează într-o criză profundă, comportamentul democratic normal poate echivala cu o sinucidere.

Echipa rivalilor

Spania are însă experienţa pactului elitelor: în 1977, „Pactul de la Moncloa" a cre