Când filmul „Prea târziu”, al lui Lucian Pintilie, apărea în 1996 ca un recul întârziat la evenimentele din 13-15 iunie, acestea erau o amintire urâtă, dar încă vie pentru o întreagă generaţie de tineri, o parte ciomăgiţi de bâtele minerilor, umiliţi de cetăţenii vigilenţi, tineri care se pregăteau să schimbe societatea.

Realizat după romanul omonim al lui Răsvan Popescu, era primul film de după 1989 care focaliza o lume aparte, lumea cărbunelui din Valea Jiului, subiect privilegiat al reportajelor lui Geo Bogza cu „Oameni şi cărbuni în Valea Jiului” (1947), pe vremea heirupismului dejist al construirii căii ferate Bumbeşti-Livezeni, al celebrului film al lui Paul Călinescu, „Răsună valea” (1950), inaugurând lungmetrajul de propagandă în perioada comunistă şi locul căre-i dăduse fiori dictatorului comunist, Nicolae Ceauşescu, prin greva minerilor din august 1977, a cărei amintire este prezentă prin aluzie în film, cu elicopterul militar care survolează necontenit zona. Deopotrivă agresori şi victime, trăind la limită, dezumanizaţi, transformaţi în gherilă urbană de către Ion Iliescu, minerii trăiesc într-o lume de coşmar.

Subterana cărbunelui a devenit subterana societăţii, un laborator unde noii ingineri sociali inversează cursul darwinist al evoluţiei speciilor, programând regresia la animalitate, „involuţia programată”, metamorfoza lombrosiană a recuperării atavismelor.

Cazul unui miner care refuză să mai iasă la lumină şi se adaptează în subterană, ucigând pentru a se hrăni, devine emblematic pentru reuşita postumă a proiectului comunist al edificării omului nou, destinat unei rezervaţii de urangutani, proiect asigurat de membrii eşalonului doi al fostei puteri comuniste.

Ceea ce-i spune în film procurorul Costea unuia dintre potentaţii locali, directorul minelor, constituie cadrul remanierii fiinţei umane şi scufund