Condamnaţi de aşa-zisele Tribunale ale poporului, sub pretextul că erau duşmani ai statului, sute de mii de oameni din România – preoţi, învăţători, boieri, chiaburi, tărani, politicieni, medici, profesori şi scriitori – au fost ucişi de comunişti, iar copiii lor au fost hăituiţi, uneori daţi afară din facultăţi pentru că aveau “dosar prost”. Statisticile estimează că, la nivel naţional, în beciurile Securităţii au fost închise peste două milioane de persoane, câteva sute de mii numai în Banat. În 16 iunie se împlinesc 46 de ani de la deschiderea porţilor temniţelor comuniste româneşti, un gest forţat de presiunile internaţionale.

Deschiderea porţilor închisorilor comuniste

Sute de mii de deţinuţi politici au fost exterminaţi în temniţele şi lagărele gulagului comunist, după ce au îndurat anchetele sub tortură ale Securităţii şi ani grei de temniţă şi deportări. Familiilor lor şi ale celor ucişi le-a fost luat dreptul la o viaţă şi un viitor normal, fiind stigmatizaţi drept duşmani ai poporului.

Potrivit statisticilor oficiale, în ianuarie 1960, numărul persoanelor condamnate pentru delicte împotriva securităţii statului era de 17.613. Numărul lor a scăzut, în 1962, de la 16.327 la 13.017 în urma eliberării mai multor legionari, în 1963, el s-a redus la 9.333, pentru ca în 1964 majoritatea celor rămaşi în închisori să fie puşi în libertate. Actul din 1964 venea după 16 ani de teroare, timp în care zeci de mii de români (încă nu este cunoscută cifra exactă) au fost ucişi în rezistenţa din munţi şi în închisori, au fost torturaţi, umiliţi, dezumanizaţi, distruşi pentru singura vină de a fi fost contra comuniştilor. Pentru un regim totalitar opoziţia politică era o crimă şi înţelegeau s-o pedepsească prin moarte. Imediată sau lentă.

Deşi decretul de amnistiere cu numărul 411 a fost emis în iulie 1964, deţinuţii au început să