Iunie 1990. 12 ani, clasa a 6-a, Focşani. Fotbal non-stop, în fiecare zi. Libertate, suc la dozator cît vroiai. Abia pe seară, după ultimul meci de pe maidan am văzut la televizor că minerii făceau ravagii în Bucureşti. Normal. Doar golanii începuseră primii. Am strîns puţin din ochi la primele imagini cu tineri prinşi şi bătuţi groaznic. Dar am trecut peste destul de uşor.

În rest, discursul era acelaşi peste tot în jur: am votat, i-am ales pe Iliescu şi ai lui, Iliescu ne-a eliberat de Ceauşescu, cum îşi permit ăia din Piaţa Universităţii să o ţină langa cu folk (folk!)!? Aici era şi o chestiune de muzică în care nu intru acum.

Ţara asta era compusă 90% din mineri în cuget şi-n simţiri. Bucureştenii i-au întâmpinat cu bucurie şi flori. Ăia din cartierul meu din Focşani îi iubeau pe mineri şi pe Iliescu, cu mici excepţii pe care le-am aflat mai tîrziu, la liceu. Nu mi se pare aberantă teoria lui CTP cu Piaţa Universităţii ca efect compensator (mi-ar plăcea să povestească însă mai mult cum a rezistat în acea redacţie Adevărul, mare producătoare de mizerii în legătură cu aceeaşi Piaţă – nu o spun cu reproş, ci cu real interes pentru istoria momentului şi pentru nuanţe, nu pentru eroizări) – lasitatea de dinainte compensata cu un protest post-factum. Efectul Piaţa a ajuns acum un simplu spor de statut şi de stipendiu – e plin de intelectuali plătiţi de stat care ţin treaz spiritul.

Nu mai departe de o lună, Romania liberă titra “Vin minerii” – se refereau la 100 de amărîţi care s-au prezentat la un miting al sindicatelor în Piaţa Victoriei. Efectul a fost deci perfect: minerii folosiţi ca trupe de manevră (despre trupele paramilitare, baieti infiltrati etc – s-a scris enorm, nu insist) au rămas victime în continuare, oamenii care au reprezentat primitivismul poporului român şi ne-au scos din Europa. Exact ca într-un film al lui Pintilie, cu minerul