Era de serviciu cu clopoţelul, în ziua aceea. El întârziase. A apărut la intrarea profesorilor, nebărbierit, amărât, cerând să intre la secretariat. Lipsise de la şcoală o săptămână. Era primul an de liceu. Îi murise o soră. Mai târziu, s-au întâlnit în aceeaşi clasă. Învăţau amândoi la Şcoala Medie Tehnică de Mecanizarea Agriculturii.

S-au aşezat pe primul rând, unul lângă altul, în scaunele din lemn înlănţuite ca într-un amfiteatru. Ea, într-un costumaş răcoros, de primăvară târzie, el, în haine subţiri, elegant, sobru, cu un ceas mare, rotund, la mâna stângă, sprijinită pe picior. Nimic nu mai seamănă cu lucrurile de atunci. S-a schimbat chiar şi denumirea şcolii - azi îi spune Şcoala de Arte şi Meserii „Constantin Brâncuşi“. S-au schimbat şi ei. Au trecut 59 de ani de când Constanţa şi Ion Dumitru Băluţă s-au văzut, prima dată, la intrarea şcolii, în primul an de liceu. Şi 55 de când au absolvit şi s-au căsătorit. Un timp, au fost colegi de bancă. Au stat, ca şi acum, unul lângă celălalt, fără să ştie că vor rămâne împreună pentru toată viaţa. Abia în anul IV le-a încolţit gândul acesta...

O plimbare de grup

Nu se ţineau de mână. Aşa erau vremurile pe atunci. „Era un respect deosebit. Să ai o prietenă cu care să te poţi înţelege era un lucru de civilizaţie. Afinitatea s-a creat în timp. Relaţiile erau altfel când eram noi tineri“, povesteşte, natural, Dumitru Băluţă. Nici acum nu merg pe stradă cu mâinile unite. N-au „cultivat obiceiul acesta“. Timp de patru ani, nu s-a petrecut nimic. Se ajutau la nevoie, îşi împrumutau caietele cu lecţii şi duminica se plimbau pe Unirii, în grup. Mergeau pe dreapta în jos şi urcau apoi pe partea stângă. În rest, nu mergeau la cinematografe, la concerte sau discotecă. Nu aveau televizor, nici radio. „Nu existau posibilităţi. Statul era sărac, plătise despăgubiri de război, cerealele mergeau la r