Pe la 8:34, după ce îşi băuseră cu toţii cafelele, discutaseră despre meciul de seară cu inevitabilele opinii vis-à-vis de subiectul cel mai fierbinte al campionatului – recte “vuvuzela” – şi despre furtuna – cu comparaţiile aferente între temperaturile din apartamentele fiecăruia – care nu răcorise pe nimeni din cauză că, în ciuda plumbului de pe cer, plouase doar cu ţîrîita şi despre moţiune şi felul în care le va afecta existenţa cotidiană, după bancul nou cu Putin şi fusele orare, zis în timp ce urcau spre birouri în şir indian, echipa era pregătită pentru o nouă zi de muncă.

Ritmul uzual, de telefoane fixe, mobile, de pe interior, de pe extern, faxuri, e-mail-uri, SMS-uri, conferinţe pe Skype între birouri, cereri şi oferte,clienţi, facturi, chitanţe, cifre, discount-uri, negocieri, kilometri, cursuri valutare, explicaţii şi rugăminţi începuse deja să se amplifice, în zuruitul egal de mincinoasă vacanţă răcoritoare al aerului condiţionat, cînd, brusc, vînzările se blocară cîteva secunde pe la telefoane, mascînd pauza cu cîte-o tuse, financiarul se înecă mai-mai să înghită linguriţa de îngheţată şi secretariatul înţepeni, cu ochişorii lărgiţi a “ce mama dra…?”. În cadrul uşii deschise stătea, tamponîndu-şi iritat cu maieul fruntea brobonită, un domn gîfîitor în pantaloni scurţi. Şi şlapi. Atît. Ba nu, şi şosete. Albe. Că e cald.

Ritmul reintră în normal, se dau explicaţii, se calculează cote, se facturează, se livrează, se fac cafele, se urlă, se rîde… În curtea betonată plină de autoturisme parcate şi prăfuite cineva trînteşte nişte scaune de plastic, verde închis, care zac părăsite sub arşiţă. Spre după-amiază scaunele verzi se populează brusc, dar eficient, cu domnii de la rampe. Patru, lucioşi, cu urme de praf pe antebraţele goale. Tolăniţi, beau cîte o bere şi rîd tare, plesnindu-se unul pe altul peste spate cu tricourile tocmai scoase. Că e