Multă vreme, după 1989, am crezut că românii se află cu adevărat în căutarea unei personalităţi care să fie încarnarea onestităţii, inteligenţei, charismei şi angajamentului politic fără ambiţie personală şi că numai nepriceperea noastră de a-l identifica în jurul nostru se făcea vinovată pentru instalarea, în decembrie 89, şi reinstalarea, în mai 90, a lui Ion Iliescu la putere. I-am avut în vedere pe cei mai buni, pe Liiceanu, pe Paler, pe Zub chiar, diferiţi rectori din oraşe de provincie, azi uitaţi, felurite figuri publice cu un trecut consolidat sau, dimpotrivă, aduşi la suprafaţa zilei de valul evenimentelor ce se succedau rapid şi frapant în lunile intense de după decembrie 89. Unii nu voiau să se lanseze în acest scenariu, alţii nu păreau să întrunească una sau alta dintre exigenţele posturii.
În 1991 omul după care umblam febril fusese găsit. Era Nicolae Manolescu.
Societatea civilă nu putea să se oprească la o personalitate mai potrivită. Zeci de ani Nicolae Manolescu arătase tărie de caracter; nu vrusese niciodată nimic pentru el; pusese mai presus de toate onoarea personală; dovedise independenţă de spirit. Avea structură de lider. În fine, acesta era omul pe care-l contrapuneam lui Ion Iliescu şi clanului său.
Câtă naivitate! Nu asta căutau partidele istorice. Nu un prezidenţiabil pe picioarele lui căutau partidele istorice şi cu atât mai puţin un adevărat viitor preşedinte, ci un om de paie, o marionetă. Şi acest om fusese găsit în persoana lui Emil Constantinescu. Restul, adică substituirea primului cu cel de-al doilea, nu mai era decât un joc de copii într-o Convenţie Democratică în care PNŢCD deţinea, prin automultiplicare, majoritatea absolută. Ironia istoriei fiindcă istoria, după cum se vede, se răzbună prin ironii a făcut ca la scurt timp din acest complot al mediocrităţii să nu mai rămână nici praful: Emil Constantines