Citesc cu bună credinţă opiniile celor care răspund la întrebările "De ce aţi pleca din România? De ce aţi rămâne?" şi înţeleg că, de fapt, nimeni din cei care înjură nu-şi urăşte ţara. În realitate, chiar şi cei mai înverşunaţi o iubesc cu disperare. Cu disperarea că România este mult prea departe de ceea ce îi (îşi) doresc ei, fiindcă au făcut-o ăştia praf.
În vremurile când cetăţeanul se simte opresat (sărăcia este o frământare extremă), revine în actualitate forma de respect "ăştia". Aştia ne-au stors, ne-au furat, ne-au mâncat sufletul, ne-au gonit din ţară, ne-au luat pielea. Citite exact, înjurăturile cititorilor (fără excepţie) au sensul iubirii faţă de ţară şi imprecaţie faţă de ăştia. Fiindcă România nu-i lasă indiferenţi. Dacă i-ar fi lăsat indiferenţi, România ar fi fost o ţară disperată pe vecie.
E simplu ca bună ziua. Înlocuiţi România cu Africa de Sud şi veţi observa ca nu de la dansul pinguinului şi vuvuzela, vuietul acela dement de trompete de la mondialul din Africa, vine deosebirea dintre cele două ţări. Să înlocuim România cu Australia sau Franţa şi vom constata că nu cangurii sau Turnul Eiffel fac diferenţa. Ci ăştia care reformează sistemul ca să le cadă lor bine.
Cine ar părăsi incinta, n-ar pleca din România lui Sorescu: munţi, văi, deltă, mare, plajă... ci din pricina României lui Băsescu, revigorată după ce Boc a luat ouă în cap de la taică-su, gest premonitoriu pentru ouăle aruncate de pensionari cu aceeaşi tandreţe. Şi pentru că toate acestea/Trebuiau să poarte un nume...
Respingând aparent România, cei care ar renunţa să mai respire la poalele Carpaţilor au simplificat exprimarea, au amestecat moralul (ţara e întotdeauna morală) cu imoralul ăstora până la confuzie. Au declarat că s-au săturat de România, având în cuget şi simţiri semnele şi buzunarele sleite de ăştia care au golit oraşele şi
