Ei bine, cam aici se sfârşeşte primul meu an de junior. În orice caz, fiecare sfârşit înseamnă un nou început... şi încă încerc să îmi dau seama ce îmi rezervă acest început.
Lăsând acest nou început la o parte, încă am vie în minte scena primei vizite la redacţie... e adevărat, mă simţeam ca Harap-Alb pe tărâmul zmeilor. Aveam emoţii, asta e clar; inima îmi bătea ca o grenadă gata să bubuie. Drept urmare, după cum fiecare şut în fund e un pas înainte, am simţit un avânt brusc care m-a ajutat să trec pragul şi m-am trezit într-un birou unde, din sunetul de taste chinuite nu se distingea decât o voce cunoscută care bolborosea ştirile cotidiene. Eram mult prea speriată ca să scot vreo vorbă, aşa că a fost cineva care a spart gheaţa: "Uite, ea e Irina şi e emoţionată!". Apoi totul a decurs lejer, în fiecare săptămână la fel, mereu şi mereu, până am ajuns aici, la momentul în care pun punct... şi virgulă, pentru a începe din toamnă episodul 2.
Trăgând linie, pot să spun cu mâna pe inimă că a fost ceva mai mult decât un exerciţiu de redactare. A fost o modalitate de a lua atitudine, un mod de a exprima nişte idei pe care, în alt context mă îndoiesc că aş fi avut curajul să o fac. A fost ca oaza din mijlocul deşertului, am cunoscut oameni noi, am învăţat de la ei şi am fost dezamăgită când mesajul nu a ajuns la cititori aşa cum am intenţionat. Am văzut cum e atmosfera într-o redacţie, am simţit pe pielea mea cum e să culegi declaraţii, sa cronometrezi până când îţi expiră timpul de expediere a materialelor, să te ambiţionezi să iasă ceva bun chiar dacă asta presupune nopţi albe sau cum e să iei un interviu, să te pui în locul celuilalt, să rămâi fascinat de povestea lui şi să înveţi să gândeşti din cât mai multe puncte de vedere. Dacă ar fi să îmi pară rău de ceva, ar fi că nu am avut timp destul pentru câte o întâlnire în fiecare zi, nu în fiecare s
