Radu Alexandru Nica a adaptat pentru scenă scenariul filmului lui Lars von Trier, „Breaking the Waves“ (1996), şi marele său câştig este că a reuşit să nu imite creaţia regizorului danez. Montarea de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu nu este o pro-ducţie copy-paste, ci are propria ei personalitate; dar chiar şi acest atu se poate transforma în dezavantaj.

Producţia lui Radu Nica, nominalizată la categoria „cel mai bun spectacol", la cea mai recentă Gală UNITER(şi care a pierdut în faţa montării „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi", în regia lui Victor Ioan Frunză), rezistă doar în afara competiţiei cu filmul lui von Trier. Chiar dacă Radu Nica poate că nu-şi doreşte asta, comparaţia cu drama cinematografică este inevitabilă.

Regizorul român nu are armele teatrale cu care să termine măcar la egalitate cu von Trier. Drama finalizată superb de Nica, printr‑un şoc vizual prin care trebuie să treceţi cu propriii ochi, este cam crudă şi sare o etapă de coacere, spre deosebire de film.

Spectacolul este prea scurt şi ajunge prea repede la concluzii: nu are timp să-ţi furnizeze doza potrivită de melancolie şi apatie; nu te face să simţi aşteptarea din peliculă, nu-ţi oferă răgazul să suferi suficient de mult alături de Bess ca să-i înţelegi disperarea. Introspecţiile sunt minime, sondările în psihologia personajului, schiţate.

Actriţa numărul 1

Ofelia Popii creează un personaj prin care se apropie la milimetru de forţa de interpretare a britanicei Emily Watson, din filmul lui von Trier, dar discrepanţa între ce face ea şi restul echipei este foarte mare.

Deşi trupa are omogenitate, nimeni nu poate ţine pasul cu ea. Am văzut-o pe Ofelia Popii în trei spectacole diferite, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, în „Faust", în regia lui Silviu Purcărete, „Berlin Alexanderplatz", montat de Dragoş Galgoţiu¨