Păţit deja, ştiam că BB nu mi se adresează. De aceea nici nu am vizitat expoziţiile pentru a vedea lucrările, evenimentele, faptele, ci pentru a vedea reacţiile celor ce erau, pasămite, vizaţi de ele. Uneori, fenomenul publicului este mult mai relevant şi mai suculent estetic decât fenomenul artistic. Din experienţa ediţiilor trecute ştiam că trebuie să mă grăbesc dacă vreau să prind publicul în săli, pentru că la o săptămână de la deschiderea expoziţiilor acesta era deja sublim în desăvârşita-i lipsă. Aşa că acum am parcurs expoziţiile a doua zi după vernisaj, atunci când ar fi trebuit să abunde publicul-ţintă al lui BB4, adus de tirade, cocarde şi parade. Am început undeva pe Batiştei (Paradis Garage, un fel de debara pentru maşina de tuns iarbă, într-o curte interioară betonată). În garajul minuscul se proiecta o serie de filme ale grupului Otolith. Dar filmele nu se proiectau tot timpul. Dura minute bune până începea programul. În semiîntunericul din garaj am desluşit, prin aburul olfactiv penetrant, vreo şase siluete înghesuite pe o canapea şi trei scaune. Siluetele conversau relaxat în diverse limbi germanice, lucru care nu le împiedica defel să emane, simultan, remarcabilul miros de picioare descălţate: pe jos se zăreau sandale, bocanci şi picioare goale. Atmosferă de cămin sau cazarmă. Simpatic damf, pe gustul unora, cred. Pe gustul celor de acolo, credeam, va fi şi filmul.

Filmul era o capodoperă în genul lui, oricare ar fi fost acela: o distopie socială SF, decupată din cărţi cu poze pe post de teorii, despre „martians“, „alien“, „myth“, „cosmos“, „history“ (care era demascată, desigur, ca „trap“), pentru a atinge profunzimi de genul „Today we live in a space of friends“. O pledoarie subversivă pentru diversitate, globalizare, multiculturalitate etc., convingătoare, poate, dacă ar fi durat 10 miimi de secundă. Dar, în total, dura peste două ore! P