“Viaţa nu e ceea ce trăim, ci este ceea ce ne amintim că am trăit”, spune Gabriel Garcia Marquez, un scriitor pe care, cu siguranţă, mulţi dintre dumneavoastră îl iubesc.

Fraza aceastaeste, dacă doriţi, cheia în care mi-e cel mai la îndemână să-mi explic, în ceamai mare măsură, trecerea pe această lume, din care, după câte văd, am înţelesprea puţin. Constat că mai toată lumea cu care intru în contact, dar mai alespersoanele care, de-a lungul timpului, au devenit importante în economiaprecară a vieţii mele sunt din ce în ce mai hotărâte să părăsească România. Eun gând care m-a urmărit şi pe mine încă de când aveam optsprezece ani. Dinvremurile pe care mulţi nu le cunosc, dar cei mai mulţi parcă refuză să şi leamintească. De ce n-am plecat totuşi? De ce nu plecacum, când am ajuns, poate, să fiu cel mai dezamăgit, într-o măsură în caren-am fost, poate, niciodată? Şi cum să nu fii, căci am ajuns să trăim aceeaşisituaţie din anii 1885-’90, când, ca şi acum, strângeam cureaua pentru a plătidatoriile externe? Numai că acum se cere pensionarilor să-şi tragă de la gură,de la medicamente, de cele mai multe ori cu preţul vieţii, pentru a salvaincompetenţa unor guvernanţi fără nici un fel de calităţi. Ni se cer sacrificiipentru a salva incompetenţa unor indivizi, nici politicieni, nici oameni deafaceri, care au ajuns să dispună, instituind frica, să conducă un poporîndobitocit, care plăteşte foarte scump găleţile, salopetele şi cei cinci sutede mii de lei cu care şi-au vândut viitorul. Cine suntpensionarii, de fapt? Sunt cei de care şi-au bătut joc Ceauşescu şi securitatealui, cei care au stat la mii de cozi, în frig şi ploaie, cei care au mâncatraţional ca să crească nişte copii ce nu sunt în stare azi să le asigure nicimăcar un colţ de pâine... Li se scoate ochii liberalilor şi, în general,guvernelor ultimilor ani că au mărit pensiile... Ca şi când acest gest dereparaţie