Am urmarit cu interes miscarile sociale din ultima perioada. M-au interesat modalitatile de presiune pe care categoriile sociale afectate le-au facut asupra guvernantilor. Nu am asteptat nimic spectaculos, mai ales de nedorit pentru ca nu era cazul.
Nu exista Motivul. Insa, acum m-am convins ca romanii nu au spirit asociativ puternic si nu vor iesi, deocamdata, de buna voie in strada pentru a face presiuni reale asupra guvernantilor. Ei asteapta inca sa fie condusi, coordonati, impinsi de la spate, trasi de maneca, sfatuiti, influentati.
Sub umbrela sindicatelor, sub indrumarea sindicalistilor, oamenii au incercat, timid, sa-si apere drepturile. Un fluier, un mesaj obscen, injuraturi cat cuprinde, pancarte cu caricaturile lui Emil Boc si ale lui Traian Basescu, dansul pinguinului, zambete pe buze. Glumite in aer liber. Veselia lipsei de la locul de munca.
Metodele radicale prin care amenintau, fie cu inghetarea anului scolar, fie cu blocarea traficului si a serviciilor publice nu au fost puse in practica. Banala incertitudine a celor vizati ca Guvernul nu va avea curajul sa macelareasca salariile si pensiile pare a fi unul dintre motive.
Incapacitatea sindicatelor de a convinge Guvernul ca masurile de austeritate sunt injuste si gresite au dus la plafonare. Un sentiment cunoscut, din pacate, de marea majoritate a romanilor.
In 50 de ani de comunism dur, stalinism adaptat de Gheorghiu Dej si transformat de Nicolae Ceausescu in sultanism, romanii au suportat cizma care ii apasa pe cap. A suporta este ceva natural. Este o stare de obisnuinta. Astazi, o parte este constransa sa suporte, pentru toate categoriile, masurile de austeritate.
Revolta celor afectati era de asteptat. Am fi putut sa fim martorii unor ample demonstratii, unor violente de strada, confruntari cu fortele de ordine, bagate si ele
