După avântul iniţial din anii 60, apărătorii tezei autonomiei esteticului au fost obligaţi la un recul de lungă durată, începând cu anul 1971 şi până la căderea comunismului, în 1989, ca efect al aşa-numitelor Teze din iulie de la Mangalia, prin care Ceauşescu şi cenzorii săi ideologici au pus punct procesului de liberalizare a comunismului. Cu toate acestea, în mod aproape schizofrenic, România literară şi-a păstrat programul iniţial de afirmare a valorilor estetice în literatură, deşi compromisul cu discursul oficial ocupa, treptat-treptat, tot mai multe dintre paginile revistei. Întotdeauna însă, cronica literară a lui Nicolae Manolescu a rămas ca un bastion al literaturii adevărate, adică libere, în faţa agresiunii ideologice a regimului ceauşist.

M-a captivat întotdeauna, atât în cronici, cât şi în numeroasele cărţi publicate înainte de 1989, stilul lui Nicolae Manolescu. Niciodată didactic, deloc preţios, fără afectare, neminat de obositoare labirinturi sintactice, întotdeauna colocvial şi deschis, destins şi lejer, ceea ce a creat unora, în mod nejustificat, impresia de frivolitate, stilul său poate fi recunoscut în fiecare frază pe care a scris-o, inclusiv în comentariile politice sau în cronicile sportive publicate după 1989. La un asemenea stil nu putea ajunge decât cel care a făcut din lectură o meserie, iar din critică un gen literar. Farmecul acestui stil este chiar farmecul spiritului critic. Este secretul care face din Istoria critică a literaturii române – opera care a încununat o jumătate de secol de lectură şi de reflecţie – nu un monument academic plicticos şi rigid, ci un roman de idei pasionant şi seducător. Dacă, aşa cum s-a spus, cea mai fidelă imagine a unui popor este istoria literaturii pe care a creat-o, atunci şi Istoria lui Nicolae Manolescu este, alături de cealaltă Istorie, a lui George Călinescu, cea mai fidelă imagine a popo